La ieșirea din Luncani, chiar înainte de a urca dealul de la Grigoreni, un peisaj insolit atrage privirea oricărui trecător. Într-un spațiu îngrădit, zeci de mașini se ițesc hîde de sub zăpadă. Deși acoperite de nea, se văd de la depărate urmele accidentelor în care au fost implicate. Ici, colo, printre ele, mașini care nu poartă amprenta vreunei întîlniri bruște cu o altă surată sau stîlp. Sînt, însă, bătrîne. Și-au găsit și ele locul în cimitir. Unul de lux, însă, pentru că este destinat numai mașinilor de proveniență europeană sau japoneză. Printre mașini sau de sub capote se ivesc din cînd în cînd cîteva capete de bărbați, pline de vaselină sau de motorină pînă în albul ochilor. Sînt mecanicii cimitirului, care recuperează eventualele pise de schimb. La intrare ne întîmpină un ciobănesc flendurit, aflat în plin proces de schimbare a blănii. Nu latră. Este suficient să ne privească fix ca să înghețăm pînă se apropie de noi un bărbat înalt și slab. După o scurtă prezentare, ne invită pe domeniul lui.
Cîinele, la fel de impasibil, ne lasă să trecem alături de stăpîn. Se numește Vali Gheorghiță și este administratorul celui mai vechi parc de mașini din Bacău. Se lasă destul de greu intervievat, dar cînd își dă drumul la vorbă este greu de oprit. Volubil, omul ne spune că idea de a investi bani, și nu puțini, vreo 30.000 DM, într-o asemenea afacere i-a venit din Austria. „Eu am fost plecat afară de pe vremea lui Ceaușescu și am lucrat mai întîi la reprezentanța Mitsubishi – Volvo, apoi la un parc de mașini. De dimensiuni impresionante, nu ceea ce vedeți dumenavoastră aici. În 1997, m-am întors în România și am decis ca toți banii pe care îi agonisisem împreună cu soția să-i investim în acest parc de mașini. Nu pot spune cimitir, că sună prea urît”, ne-a declarat Vali Gheorghiță. Zis și făcut, numai că românii, neobișnuiți cu o piață de desfacere pentru piese la mîna a doua de la mașinile străine, nu prea dădeau năvală să cumpere de la Vali. Mai bine de doi ani, omul nostru nu a făcut altceva decît să cumpere mașini vechi sau implicate în accidente și să aștepte eventualii cumpărători. „Am pornit cu cinci mașini la început și apoi am tot cumpărat. După aproape doi ani au înțeles posesorii de autovehicule străine că pot avea încredere în mine”, ne mai spune Vali, în timp ce mîngîie cu privirea o mașină trasă mai deoparte. Aflăm că este o Mazda, că proprietarul cimitirului s-a îndrăgostit de ea și intenționează s-o recondiționeze chiar pentru el.
Încă n-am înțeles de ce numai mașini europene și japoneze. Vali ne spune că, atîta timp cît el a băgat banii în afacere, tot el a decis să facă ceva care-i place. „Astea sînt mașinile care îmi plac mie. În special cele japoneze. Mai greu este că investiția nu este una care să-ți aducă bani imediat. Iar soția s-a supărat destul de tare pe mine, mai ales la început, cînd doar cumpăram mașini și nu vindeam mai nimic”, a încheiat Vali Gheorghiță. Părăsim cimitirul de mașini însoțiti de același impasibil ciobănesc. De sus, din șosea, mai aruncăm o ultimă privire peste parcul de mașini. De sub zăpada imaculată apar aceleași urme adînci de accidente. Am decis că tot cimitir de mașini este mai potrivit. Cel puțin pentru unele dintre cele care, degradate de vitregiile naturii, pînă aici au făcut ultimul drum. (Mirela ROMANEȚ)
Lasă un răspuns