Chiar dacă estul Europei pare să fie cuprins de haos (mă refer la conflictele civile din Ukraina), nici restul continentului nu este mai liniștit. De fapt, am impresia că drama ukrainienilor este folosită ca paravan pentru a „mușamaliza” tendințele secesioniste care au explodat în Uniune.
Pe 16 martie, când toată lumea era cu ochii ațintiți pe Crimeea, locuitorii regiunii Veneto (Veneția, Padova, Treviso) votau online (deocamdată, organizarea unui referendum clasic este considerată neconstituțională) pentru independența „Serenissimei Republici” Veneția. Participarea la vot a fost de peste 73 la sută, iar dintre cei care și-au exprimat corect opțiunea peste 89 la sută vor desprinderea de Italia. Giovani Dalla Valle, conducătorul secesioniștilor, consideră că voința poporului a fost clară. Veneția și-a pierdut independența în 1797, cănd Napoleon a cucerit zona și a trecut-o în componența Austriei. În 1866, austriecii au cedat Veneto sub administrarea Italiei. După 158 de ani, această regiune reclamă revenirea la vechiul și onorabilul statut istoric. Guvernatorul Veneției, Luca Zaio, exprimă concis sentimentul localnicilor: „Suntem la periferia unui imperiu condus de la Roma.”
În Spania, Parlamentul din Țara Bascilor așteaptă de cinci ani aprobarea Madridului pentru organizarea unui referendum secesionist. Refuzul este constant. Acum, eforturile se alătură mișcării de independență din Catalonia. Activiștii din Barcelona au stabilit organizarea unui referendum în noiembrie anul acesta. Numai că, săptămâna trecută, în Parlamentul de la Madrid votul împotriva acestei mișcări a fost masiv (aproximativ 90 la sută). Artur Mas, conducătorul secesioniștilor catalani, a anunțat că vor găsi alt cadru legal pentru organizarea referendumului în 2014. El consideră că cei 7,5 milioane de locuitori au dreptul la independență pe considerente istorice, culturale și economice.
În Scoția, Partidul Naționalist condus de Alex Salmond a stabilit, deja, data referendumului: 18 septembrie 2014. În cazul în care rezultatul va fi favorabil independenței, aceasta va fi proclamată pe 24 martie 2016, ziua în care se vor împlini 700 de ani de la victoria scoțienilor împotriva britanicilor, în lupta de la Bannockburn. Intervalul de un an și jumătate va fi suficient pentru o tranziție civilizată către întemeierea noului stat.
Intenții separatiste au și flamanzii din Belgia, care consideră acest regat drept un „stat artificial, rezultat al convulsiilor europene din secolul XIX”. Naționaliștii francezi afirmau, în martie 2014, că așteaptă declararea independenței Flandrei pentru a reprimi în sânul patriei-mamă pe frații valoni care întotdeauna au aparținut Franței.
Toate aceste mișcări centrifuge au fost activate după decizia controversată a Uniunii Europene de a recunoaște independența kosovarilor. Este precedentul prost evaluat de cancelariile occidentale. Pe lângă situațiile enumerate mai sus, multe alte mișcări minuscule devin din ce în ce mai vocale, precum extremiștii maghiari din România (cu vârfurile de lance din secuime), autonomiștii din zonele estice ale Germaniei, republicanii din Irlanda de Nord și mulți alții. Fără o politică unitară la nivel european (socială și economică) și fără respectul total față de cultura, istoria și tradițiile fiecărui popor vom retrăi convulsiile naționaliste din secolul al XIX-lea, când toate imperiile de pe continent s-au făcut țăndări. Sufletul unei nații nu poate fi ținut prizonier între virgulele unor tratate internaționale bazate doar pe interese geopolitice. Uneori, suma intereselor individuale este mai puternică decât voința opresivă a statelor. Anul 2014 poate fi o lecție de istorie…
Ștefan RADU
Lasă un răspuns