M-am săturat de singurătate, așa că am hotărît să mă însoțesc. De probă. E modern și sănătos, fără complicații de genul „de bună voie și nesilit de nimeni, pentru totdeauna la bine și la rău” etc. etc. Ceva practic, plăcut și comod. Scîrție treaba? „Pa și pusi!”, „adio și n-am cuvinte”, „te-am zărit pe cărăruie”. Așadar, îmi trebuie o concubină. Unde s-o găsesc? Cumpăr gazetele locale și caut „matrimoniale”, consult Internetul, întreb printre amici. Mai nimic. Toate vor prietenie, eventual căsătorie, bașca autoturism și căsuță la țară, leafă „la mega”, fără obligații. Pe deasupra, să fii chipos și cu toți dinții la locul lor, de parcă ar trebui să participi la un concurs de mister. De unde? Și eu, care știam că bărbatul trebuie să fie puțin mai frumos decît ăla, știți dumneavoastră care, de-i zice Necuratul, pentru a-și afla jumătatea?!
Pe cînd îmi răspund gîndurilor ce m-au încolțit, butonez telecomanda televizorului fără să caut ceva anume. Întîmplare? Șansă? Încă nu m-am dumirit. De dincolo de sticla ecranului, crainicul îmi dă exact soluția de care am nevoie: ia-ți, dom’le, o concubină. Pe manșetă, pe burtieră – cum se spune în termeni tehnici- , îndemnul se repetă, sinteza știrii care tocmai se transmite: concubinaj cu … furca.
Îmi ascut urechile, holbez ochii. Nu, nu e o distorsiune de percepție, mesajul e clar ca lumina de pe ecran. Mi-am găsit perechea! Unul, de prin nu știu ce comună, s-a încurcat c-o furcă; și eu care credeam că necazurile vin numai de la femei! Acu’, ce să te mai miri? Dacă homosexualii și lesbienele se pot căsători legal, pot crește copii și se bucură de toate drepturile consfințite prin Constituție, de ce n-ar fi tot atît de normal să-ți alegi consoarta din magazia de unelte? Nu face nazuri, nu te toacă la icre, nici de mîncare nu-ți cere și poți s-o agăți, cuminte, în cui. Ce vrei mai bine de așa? Curată pleașcă ! Nu trebuie decît s-o freci pînă se încălzește și-o ai tot timpul la dispoziție, ocupă loc puțin în pat, nu trage gaze și nici gura nu-i miroase. Mireasa ideală. Minune, nu al(f)ta, televiziunea asta, cum te scapă ea de chinuri! Profesioniști, dom’le!
După noaptea de vise erotice cu viitoarea jumătate, de-a doua zi dimineață îmi caut parteneră. Credeați că-i simplu, te duci la magazin și gata – ai luat-o? Lucrul diavolului! Cum să fie furca? Cu un dinte, cu doi, cu trei? Din lemn, de fier sau din silicon armat cu plastic? De tors, de adunat fîn ori de întors fasolea? Mai dau, la oferte, de furca pieptului, furca telefonului, furca drumului, a scrînciobului, a gîtului, de furca spînzurătoarei (piei, drace!), a cosoroabei și cîte altele. Am de furcă, îmi zic, concubină îți trebuie, acum alege-o! Numai că, nici chip să dau de furca concubinului! Oare cum v-o fi arătînd? Și-apoi n-aș vrea să fiu răsucit ca furca de la războiul de țesut ori să-mi dau singur de furcă, așa cum a pățit săracul Sorin Grosu din Ciuturești de-a ajuns subiect de reportaj la TVăd așa cum ești și client al arestului Poliției. Drept pentru care îmi desfac picioarele furcă și mi le bag undeva. M-am lecuit și de furcă, și de furchet, dar și de furcuță sau de furcar. Caut și eu o făptură cu două picioare, soră cu Eva, prima concubină a lui Adam. Parcă așa zice cartea: conviețuirea între un bărbat și o femeie nelegați prin căsătorie, egal concubinaj. Pe-atunci nu era Starea Civilă.
Sorine, Sorineeee, ce ți-o fi trebuit să te concubinezi cu o furcă? Acum taci și tragi. Opriți filmarea! Că te vede! (Florin Dunăreanu)
Lasă un răspuns