• timp de doi ani, medicul George Coneac a lucrat la temperaturi de 40 grade, tratînd pe bandă rulantă pacienți mușcați de șerpi și scorpioni • se întîmpla în Libia anilor 1993 – 1995
Jamahiria Arabă Libiană sau, pe scurt, Libia condusă de Muamar Ghadafi trece, pe plan mondial, un stat care nu e străin de terorism. Acest lucru nu a împiedicat, la începutul anilor „90, Ministerul Sănătății să încheie contracte oficiale cu statul libian pentru asigurarea, de către medicii români, a asistenței medicale pentru populație. Printre aceștia s-a numărat și băcăuanul George Coneac, care, între 1993 și 1995, a lucrat zilnic la temperaturi de 40 de grade, tratînd pe bandă rulantă pacienți mușcați de șerpi sau scorpioni. „Mușcăturile de șerpi și scopioni erau cele mai frecvente, însă nici brucelozele (boli datorate consumului de lapte nefiert, ce se manifestă prin febră foarte mare – n.r.) sau diabetul zaharat nu erau puține. Spitalul din Ghariam, locul nostru de muncă, era însă, extrem de bine dotat din toate punctele de vedere. Nimeni nu te întreba de ce folosești de mai multe ori computerul tomograf sau cîte medicamente prescrii. Ideea era să faci față, pentru că programul nu era deloc ușor. Lucram în trei schimburi, cîte două zile pe schimb, după care urmau două zile libere. Cine rezista rămînea, ci nu, pleca. De altfel, în cei doi ani în care am stat eu în Libia, au fost trimiși acasă, pe motive de incompetență medicală, trei – patru medici”, și-a amintit doctorul George Coneac.
El recunoaște că a încercat experiența libiană fiind atras, în primul rînd, de condițiile financiare, însă spune că nici experiența profesională sau cea culturală nu au fost de neglijat. „Salariul era cam de opt ori mai mare decît cîștigă, acum, un medic în România, în timp ce, din punct de vedere cultural și profesional, e suficient, cred, să spun că în spitalul din Ghariam lucrau medici din nu mai puțin de 17 țări” a continuat doctorul Coneac.
Puținul timp liber pe care îl avea, și-l petrecea pe litoralul Mării Mediterane, făcea incursiuni în deșert sau învăța limba arabă. „M-a impresionat că marea majoritate a oamenilor de rînd, trăiau, pur și simplu, în pămînt. Aveau casele săpate în nisip și, dacă noaptea umblai hai – hiu prin oraș, riscai să ajungi în sufrageria unui om prin acoperiș. Înăuntru, casele erau dotate cu televizoare color și combine frigorifice de ultimă oră, dar atît. În rest, nici un fel de mobilă, oamenii dormind pe jos. Tot aici am văzut cam ce valoare poate avea aurul. Erau femei care aveau la gît coliere care cîntăreau cam jumătate de kilogram, însă nu-l purtau decît atunci cînd veneau la spital. Și asta pentru că nu prea aveau voie să se ducă în altă parte. În jurul tău nu vedeai picior de femeie băștinașă”, a povestir dr. George Coneac.
Toate bune și frumoase, numai că medicul băcăuan nu se putea împăca cu două lucruri: inteligența scăzută și bucătăria libienilor. „Într-o zi sărise cuiul de la o broască de ușă și mult timp așa a rămas. Sătui să tot rămînem cu clanța în mînă ori de cîte ori deschideam ușa, i-am rugat pe gazde să repare clanța, însă mi-au spus că nu se poate. Într-o zi am luat clanța, am lipit pe ea o gumă de mestecat și am pus-o înapoi prin forțare. S-a reparat. Imediat, libienii au început să îmi laude inteligența, deși nu făcusem altceva decît să lipesc o gumă pe o clanță”, a spus amuzat doctorul Coneac. Cît privește bucătăria libiană, George Coneac s-a împăcat atît de bine cu ea, încît, la plecare, era mai slab cu 12 kilograme. (Eduard CUCU)
Lasă un răspuns