În ziua cînd a împlinit venerabila vîrstă de 88 de ani, Prea Fericitul Părinte Teoctist, Întîistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, a adus în discuție situația deloc liniștitoare privind scăderea continuă a numărului de locuitori în țara noastră. Părintele a spus că acest fapt îngrijorător se datorează, în primul rînd, indiferenței familiilor, care nu mai acceptă să aibă un număr mai mare de copii, apoi situației materiale precare a multor români, precum și imigrării masive, în special a tinerilor, în țări mult mai bogate, care oferă un trai cel puțin decent. Îngrijorarea Părintelui e normală: căderea liberă a natalității pune în pericol însuși viitorul nației. Mi-am amintit de ceea ce spunea Părintele, dar și de rolul Bisericii Creștine în educarea familiilor în spiritul valorilor tradiționale românești, zilele trecute, cînd m-am întîlnit cu doamna Angela, o veche cunoștință, ceasornicăriță cunoscută în urbea noastră, care își are atelierul în Piața Revoluției din Bacău. Se grăbea să nu întîrzie la serviciu, dar a apucat să-mi spună, știind că-l cunosc pe tatăl său, că a fost la țară – „țara” însemnînd un sătuc din comuna Mărgineni – unde, împreună cu ceilalți frați, cu cumnații și cumnatele, cu copiii, „I-am sărbătorit pe tata și pe mama la Nunta lor de Aur!”
Sînt, cred, aproape trei decenii, de cînd, la redacția fostului ziar al județului nostru, curier era un anume Gheorghe Afrențoaie. Era un ins subțirel, mai degrabă uscat, o așchie de om, dar al naibii de harnic. Făcea de toate omul ăsta: iernile, curăța zăpada din curtea largă a Redacției; verile, stropea cu apă caldarîmul încins și straturile de flori; după care își făcea munca sa de curier – ducea presa la diverși abonați, corespondența destinată Poștei, precum și alte treburi, între care cumpărături pentru gustările noastre, ale ziariștilor. Era un om destoinic, prietenos, sincer și cinstit, pe care-l îndrăgisem și pe care-l respectam, fiind și mai în vîrstă ca noi. Toate treburile le rezolva într-o viteză de ziceai că e mașină; mai mult fugea, ceea ce l-a făcut, odată, pe redactorul nostru șef, Dumitru Mitulescu, să exclame: „măi băieți, nu vedeți…?, omul ăsta nu știe să meargă cum merg toți oamenii, mai mult fuge, parcă-i Calul Furi…” Era, în acel timp, la modă, pe micile ecrane, un serial – „Calul Furi” – pe care-l îndrăgiseră toți copiii, dar și adulții, calul acela era de-adreptul năzdrăvan, era un prieten desăvîrșit, un cal minune. De atunci chiar așa i-a rămas numele lui nea Ghiță – Calul Furi, și nea Ghiță a nostru nu s-a supărat deloc, a zîmbit și a rîs și s-a bucurat ca un copil, mai ales că, la el, acasă, la țară, avea cal, iar calul era pasiunea lui cea mai aprinsă. Asta ne-a spus-o, odată, noaptea, cînd eram la Stereotipie și cînd așteptam paginile, și tot atunci ne-a mai spus – eram toată echipa de serviciu – că are acasă o droaie de copii, care de care mai mici, șase la număr, pe care-i iubea ca pe lumina ochilor și cărora, cînd avea un bănuț, le lua bomboane verzi, de mentă, de la alimentara lui Mircea Ciorcilă, de la Gară, sau, cînd avea bani mai mulți, le lua pîine și salam și măsline și, la urmă, ca de obicei, bomboane verzi, de mentă, că tare le mai plac ălor mici, așa ne-a spus atunci și nu numai atunci… Și iată că într-o zi, după ce citise un anunț în ziar precum că o anume cooperativă recrutează tineri absolvenți ai opt clase pentru școala de ceasornicari, mă trezesc cu el și una din fetele sale la mine la birou. „E Angela, fata mea… a terminat opt clase… Știu că sînteți prieten bun cu președintele de la Tehnica”. Nu l-am lăsat să termine. Cînd am văzut ce fată frumoasă poate avea nea Ghiță, zis Calul Furi, i-am și luat de mînă și am fugit la președintele Teodor Ispas. Angela nu m-a făcut de rîs. A fost o elevă bună, deși a plecat, de lîngă părinți, tocmai la Arad, cuminte, sîrguincioasă, a terminat școala și imediat a fost încadrată la „Tehnica”. S-a căsătorit, locuiește în Bacău, are doi băieți, unul dintre ei fiind student în al doilea an, specialitatea „Contabilitate”, un băiat frumos ca maică-sa. Fostul nostru curier a ieșit la pensie și de-atunci nu l-am mai văzut. Angela mi-a zis, odată, că-i bolnav, dar s-a însănătoșit, altfel nu se putea, că are pămînt și muncește ca pe vremurile cînd era tînăr. Și iată că, zilele trecute, am fost plăcut surprins aflînd că nea Ghiță și Veta, nevasta lui, au sărbătorit cincizeci de ani de la căsătorie. La apel a lipsit numai fata care poartă numele maică-si, fiind plecată în Italia. Ceilalți cinci copii – între care singurul băiat, Gheorghe – au răspuns cu toții „prezent!” Au venit, fiecare, cu daruri, dar și cu soții, cu soția, cu copiii lor. Abia au încăput în căsuța de sub deal – în satul Barați, casele nu-s palate – și au petrecut, cu toții, o noapte întreagă. Și „bătrînii” și-au amintit, atunci, cu duioșie, cum, cu cincizeci de ani în urmă, aproape copii fiind, au întemeiat o familie și, fără pretenții exagerate, fără a-și dori decît sănătate și belșug în casă, au pornit această „corabie” și au străbătut Marea Vieții, aceasta uneori liniștită, alteori cu valuri înalte, și n-au lăsat „corabia” să se scufunde, să eșueze, iar cînd au ajuns la liman, în loc de doi, cîți au pornit în larg, au coborît opt și nu numai opt. O familie de români, o familie cu adînci rădăcini într-o tradiție ancestrală împodobită cu petale albe de floare de măr…
… Acum nu mai știu cum arată nea Ghiță, fostul nostru curier. Poate voi avea prilejul să-l vizitez odată și-odată. Doar m-a invitat de-atîtea ori la el acasă, la țară. Iar dacă o să-l revăd, n-o să-i spun deloc că, între timp, a mai îmbătrînit. Din contra: o să-i zic, s-audă toată lumea, că-i mult mai tînăr și că tinerețea lui și a soției lui trăiește în vlăstarele crescute și înflorite în Pomul vieții lor exemplare. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns