Aflu, de pe un anunț afișat pe un geam al unui magazin din Piața cea mare din urbea noastră, că puii sînt, pe la noi, de două feluri: „pui cu cap de Bacău” și „pui fără cap de Bacău”. Normal – cum au făcut și alți inși – m-am oprit și eu și am contemplat anunțul cu pricina. Un anunț încurajator pentru noi, cei care ne hrănim, din cînd în cînd, cu carne de pui sau de găină, pentru că aici e vorba de o ofertă de iarnă care aduce prețuri reduse la produsele cu pricina și la altele, între care „pulpe cu spate de Bacău”. Să fiu drept, nici n-am luat în seamă chestia cu „spatele de Bacău”, asta deoarece eu și cei cîțiva care am comentat anunțul ne-am oprit îndelung la „puii cu cap de Bacău” și la „puii fără cap de Bacău”. Mai întîi am observat o gravă eroare, și anume că cei fără cap sînt mai valoroși decît cei cu cap. Repet, e vorba de pui, cei cu cap costînd, în cadrul acestei generoase oferte, doar 45 de mii, iar cei fără cap – culmea! – 53 de mii. Observînd eroarea, un bărbat pleșuv, la vreo 70 de ani, care spunea că, la viața lui, ar fi fost și profesor de română, ne-a zis că aici e, mai mult ca sigur, o „găinărie curată” și că, la urma urmei, se poartă și pe la alte curți bogate ca cei fără cap să fie la mai mare preț decît cei cu cap. Ce comenta aprins insul cel pleșuv, zis profesor de română, era formula „pui cu cap de Bacău” și „pui fără cap de Bacău”. „Domnule, dacă tot e vorba de pui, de ce funcționarii aceia care, mai mult ca sigur, au leafă mult mai mare ca pensia mea de două milioane, nu le-a zis pe limba noastră, adică „pui de Bacău cu cap” și „pui de Bacău fără cap”. „Păi cum să le spună corect cînd ei înșiși n-au…” – și se opri din a mai spune un om mărunțel, cam peltic, dar cu mult bun simț. După care ținu să mai adauge: „Cînd eram eu elev de liceu, eu am făcut gramatica pînă în ultimul an de școală și aveam un profesor atît de al naibii de rău, încît, acum, știu că a fost al naibii de bun. Făceam adevărate exchibiții lingvistice, croind propoziții de felul ciorapi de bărbați de lînă sau avem rochii pentru doamne de mătase. Așa făceam și, bineînțeles, ne corectam. Pentru că limba noastră e atît de frumoasă, atît de melodioasă, dar iată că unii își bat joc de ea. Asta-i curată blasfemie, domnilor” – își încheie insul cel pipernicit discursul și plecă spunînd că merge să reclame cazul Procuraturii sau chiar mai sus, la NATO. (Eugen Verman)
Lasă un răspuns