Eugen VERMAN
Prin anii ’90, o cunoștință de-a mea, plecată în Canada, a fost, la început, „fată de casă” la o patroană de magazin din Toronto, femeie care fusese căsătorită și avea un copil. Băiețelul acela era prin „gradul patru”, cum e rînduiala la canadieni, adică în clasa a patra primară. „Nu știe – mi-a scris, odată, cunoștința mea – nici Tabla înmulțirii, deși-i în clasa a patra. Pune, imediat, mîna pe calculatorul de buzunar ca să afle cît fac doi ori trei…”. Dar tristețea mare a româncei noastre din Bacău nu era că băiatul bogătașei la care lucra nu știa Tabla înmulțirii. Nu. Ceea ce o lăsase aproape fără grai pe băcăuanca noastră era faptul că „prin toată casa asta mare sînt o mulțime de bijuterii, dar nici o carte. Eu cred că femeia aceasta nici n-a auzit de ceea ce ar putea fi o bibliotecă…”.
Asta era marea și dureroasa surpriză a uneia dintre fetele mele – căci despre fata mea din Canada e vorba – atunci cînd a muncit un an de zile în casa acelei femei, de culoare, dar om de afaceri, afaceri profitabile din cîte a putut constata Lucia după puzderia de bijuterii din casa pe care o îngrijea. Însăși odrasla acelei femei purta la mînă un ceas cu briliante și lanț greu, de aur, la gît… Și, nici o carte… În toată casa…
Dar, oare, numai acolo pot exista astfel de cazuri? Asta m-am întrebat chiar cu două zile în urmă, cînd m-am întîlnit cu un vechi amic, să-i spun, cu care nu mă mai văzusem de ceva vreme. Omul, inginer „la bază”, s-a apucat de afaceri și-i merg din plin treburile. Cel puțin așa mi-a zis discutînd despre una și alta, așa cum se întîmplă cînd se întîlnesc două vechi cunoștințe. Eram în centrul orașului, tocmai ieșeam de la Librăria „Vasile Alecsandri”, unde mă interesasem dacă a apărut volumul șase al unei „Istorii a Literaturii Române”, de Ion Rotaru. „Domnule, cît mai costă o carte?” – a fost întrebarea cu care m-a întîmpinat, în vreme ce ne strîngeam mîinile. Și, cu o anume sinceritate – deși, în ce mă privește, nu prea cred în sinceritatea oamenilor de afaceri – îmi mai spuse că el n-a mai intrat într-o librărie de „vreo zece ani de zile”. „N-am timpul necesar, domnule, afacerile îmi mănîncă viața și timpul… Și acum, după ce am ajuns în lumea asta profitabilă financiar, a intra într-o librărie nu mi se pare de prea multă importanță… Nu mai zic de cumpărarea unei cărți, că am auzit că s-au scumpit enorm și, știi, banii ăștia, oricîți ai avea de mulți, nu ajung…”. I-am spus că s-au cam scumpit cărțile, dar i-am mai zis că se reeditează literatură bună, grafică excelentă, din toate domeniile. „Știi, m-ar interesa un Eminescu, că nu-l mai am… L-am avut în BTT, dar s-a uzat, am învățat și eu și copiii mei…”. L-am privit mai lung, cu oarecare dojană – și am citit, chiar cu plăcere pe chipul lui, că a sesizat asta – în vreme ce mi-am amintit de biata mea bunică dinspre mamă, Eufrosina Pătrașcu, he, he, moartă tare demult, care, pe vremea cînd eram copil, a scos din mica noastră bibliotecă un volum subțire, cu poezii ale Poetului Național, zicîndu-mi – asta n-am s-o uit toată viața, deși-s și eu, acum bunic – „cine nu-l are pe Eminescu în casă, acela nu-i român adevărat”. Și i-am spus cuvintele astea amicului meu, acum afacerist, care, stînjenit, a intrat în Librărie și a cumpărat ediția de lux a Poetului…
… O întîmplare adevărată e ceea ce v-am istorisit mai sus. Dar o întîmplare care, cel puțin iubitorului de carte îi trezește un gust amar. Într-adevăr, Cartea e tot mai scumpă ca preț, mulți sîntem prea săraci ca să cumpărăm două-trei cărți pe lună, să zic. Dar sînt și oameni, iată, cu bani, care n-au intrat de ani și ani într-o librărie, inși cărora un astfel de „gest” li se pare, acum, ceva „minor” vizavi de marile lor probleme. Păcat! Cartea a fost și rămîne marele nostru prieten. Oricînd Cartea îți poate lumina sufletul, cum spunea un bun prieten „ea nu cere de mîncare…, stă, acolo, în raft, tăcută, umilă, cuminte, dar cît e de prețioasă, cît e de prietenoasă atunci cînd știi să o aduci în sufletul tău!…”.
Lasă un răspuns