Constatin CĂLIN
Deschid televizorul, sîmbătă sau duminică (zile care trec uimitor de repede, iar adesea fuzionează), tocmai cînd i-a venit rîndul știrii despre participarea d-lui Adrian Năstase la cursurile de vară de la Costinești. E filmată intrarea sa în sală, pașii de la ușă pînă la masa prezidiului. Are figura bine dispusă a celui care tocmai s-a ridicat de la o șuetă și continuă să se amuze de ultima glumă. Deși se vrea a fi sprinten, mersul său e cam deșelat. Un lumbago, o întindere musculară pe terenul de tenis? Nu! Îți dai seama care e cauza cu cît se aproprie de locul destinat: i s-a mărit pîntecele, încît cureaua i-a alunecat mai jos cu cîțiva centimetri. În spatele său, contaminați de aceeași veselie, vin doi inși scunzi, tipuri de Sancho Panza, dintre care unul pare să fie fostul nostru concitadin, Viorel Hrebenciuc. Zic pare, căci contururile personajului din reportaj sînt mai mari decît le știam, umflate de-a binelea. Aplaudînd din mers, se așează, ca și celălalt, în primul rînd. Da, el este. Recent, o gazetă a scris că, în ultima vreme, extratereștii au devenit obezi: li s-au tăgîrțit burțile, seamănă cu niște caricaturi. Surprinzător, o evoluție similară au și cei mai mulți dintre politicienii români. Cu fiecare legislatură își schimbă categoria de greutate, pun pe ei vălătuci de osînză, se buhăiesc. Dacă pe unul nu l-ai văzut mai de demult, te întrebi nedumerit: „Ăsta e ăla?” Pur și simplu ajung de nerecunoscut. Îngrășarea lor e o problemă destul de serioasă și ar trebui să constituie o temă de cercetare. Să fie din pricina unor dereglări de metabolism sau a unor dereglări de conduită? Ei, dar ce-a zis d-l A. Năstase? Prea multe n-aș putea să spun, deoarece nu i-am ascultat decît fraza în care a afirmat că dorește ca PNL, și nu PRM, „să capitalizeze eroziunea Guvernului”, frază pentru care ar putea primi un nou „trofeu Socrate” de „Adevărul”. Numai că, în politică, dorințele sînt, aproape întotdeauna, superflue, iar eroziunea Guvernului pe care îl conduce e atît de întinsă și atît de gravă, încît pare o glumă nereușită transformarea ei în bonificații pentru „adevărata opoziție”. Schimb canalul, în căutarea unui meci de fotbal, dar nici fotbalul nu mai e bun pentru nervii mei. O vină au, cel mai adesea, crainicii, care mă irită cu unele din afirmațiile lor. Nu mă refer la greșeli gen „tentația încercării”, ci la nesiguranța fundamentală a comentariilor, mereu oscilante, la lipsa de logică a metaforelor folosite. De pildă, pentru cei de la PRO TV, meciul Real Madrid- Dinamo București e o „stea” în fotbalul actual. Nu e, nici „Steaua”, echipă cu joc mai plăcut, nu e „stea”! După 60 de minute, Dinamo a pălit rău de tot, însă crainicii au rămas în ochi cu lumina lui din prima parte a partidei. De tot hazul faptul că, prinși de vise frumoase, nici n-au observat că un gol al gazdelor fusese anulat. Chiar cînd scorul era 5 la 2, continuau să fabuleze pe marginea șutului lui Claudiu Niculescu, vedeau deja schimbat destinul jucătorului, impresari roind în jurul acestuia etc. Fabula cu negustorul care vinde covrigii pe ouă și-și face planuri de îmbogățire pare să fi fost scrisă pentru unii ca ei. Starea mea de telespectator nu tocmai fericit s-a ameliorat în ziua următoare (asta, sigur, era duminică), cînd am văzut două comedii cu Charlie Chaplin asistent de dentist și șef de raion într-un magazin. Un rol deosebit în jocul său – am remarcat din nou – îl are provocarea ce-i vine de la lucruri. El e mereu un „ucenic neascultător”, ale cărui necazuri încep de la mînuirea greșită a unui obiect. Obiectele îi dau idei năstrușnice, nu însă și pe aceea de a-și le însuși. Personajul său rămîne cinstit în ciuda tuturor tentațiilor, e o excepție atît pentru lumea de atunci, cît și pentru cea de azi.
Hotorîndu-mă, apoi, să-mi petrec după-amiaza cu TVR 2, am urmărit un film documentar despre copilăria leilor și gheparzilor. Leii au ceea ce se numește „viață socială” cît și o diviziune a muncii. Leoaicele vînează și veghează la creșterea puilor. Leul păzește teritoriul și are privilegiul de a se ospăta primul, îl urmează leoaica, iar ce rămîne (dacă rămîne) e pentru leuți, care nu o dată mor de foame sau de laba jupînului atunci cînd cutează să-l deranjeze în timpul mesei. La maturitate, supraviețuitorii masculi părăsesc familia, pentru a intra în alta, în schimb femelele rămîn, sub rezerva ca numărul lor să nu afecteze compoziția proprie acesteia. Cele considerate ca un plus de efectiv sînt alungate și au o soartă de celibatare. Grija pentru puii de ghepard aparține exclusiv femelei (devotată, prudentă), animalul cu cea mai mare viteză pe oră: 112 km. Unheori, însă, vînatul o extenuează atît de tare, încît nu și-l poate apăra de „oportuniștii” savanei, între care primul e hiena. Lumea animalelor nu exclude ideea de profitori și păguboși.
În aceeași zi și pe același post de televiziune, am urmărit al patrulea episod din serialul „Armata uitată” (un documentar instructiv și tulburător), despre soarta prizonierilor germani duși în Anglia. Au fost 385.000, împărțiți în 1.500 de tabere de muncă. Împărțirea s-a făcut după culoarea politică declarată de fiecare: „albă, gri, neagră”. Albi erau anti-naziștii. Cu toții au fost obligați să muncească la drumuri, construcții de locuințe, în agricultură. Primul – ministru Clement Attle susținea că, întrucît au distrus, prin bombardamente, clădiri, poduri, fabrici etc., nemții trebuie să contribuie la reconstrucție. Totodată, e necesar să fie „reeducați” (după un program elaborat de profesorul scoțian Henry Faulk), îndeosebi cei „negri” și cei „gri”. Eliberarea s-a făcut treptat, ultimii plecînd abia în noimbrie 1948. Au fost însă și prizonieri care n-au vrut să se mai întoarcă acasă: unii pentru că nu o mai aveau și îi pierduseră pe toți ai lor, alții pentru că s-au căsătorit aci. În situația din urmă s-a aflat că Bert Trautmann, ajuns portar al echipei de fotbal Manchester United (cu care a cîștigat un campionat), un Olivier Kahn de la sfîrșitul anilor ’40. Seara, m-am întors pe postul pe care urmăresc de obicei știrile. Meniurile nu s-au modificat, lipsesc însă imaginile șocante. Recenta hotărîre a CNA a mai temperat înclinația unor reporteri cu suflet de lucrători la morgă pentru senzaționalul sîngeros și morbid. Cît privește noțiunile de „spațiu public” și „spațiu privat”, ele sînt departe de a fi clare pentru toți.
Lasă un răspuns