Constantin CĂLIN
Aceste cronici sînt, bineînțeles, selective. Documentarea mi-o încep sîmbăta și mi-o termin miercurea sau joia. Știu, de fiecare dată, ce caut, dar nu întotdeauna găsesc ceea ce-mi trebuie. Uneori „cern” zece ore pentru un pumn de „făină”. Televiziunile vînd multă „tărîță”, ba chiar și „gunoaie”. Neîndoielnic, e necesară o acțiune de salubrizare, însă una pornită din rațiuni morale și estetice, nu politice. Din păcate, la noi „agenții sanitari” dau cu var numai în urma unor „indicații prețioase”, și atunci nu acolo unde e minciună și depravare, ci pe canalele prin care se drenează purulențele unui corp social îmbolnăvit. Auzit-ați, în schimb, să fie cineva admonestat pentru lingușeli la adresa Puterii, pentru falsuri și manipulări? Deși tentația există, cronicarul nu trebuie să lase deoparte condeiul și să ia în mîini măturoiul sau bidineaua, adică să judece otava și pripit, „să dea tare”, să împroaște, cum așteaptă fanaticii uneia ori alteia dintre „galerii”. Condeiul te consolează că totuși poți discerne și evidenția ceva. E ceea ce încerc să fac aci.
Sîmbăta trecută s-a distins printr-un eveniment politico-sportiv: „rejucarea” finalei de acum treizeci de ani a Cupei Davis. Politizarea lui a început cu cîteva zile înainte prin gura ziaristului Dumitru Graur, vechi mîncător de „usturoi”, care, comentînd filmul aducerii „salatierei la București, s-a considerat dator să vorbească despre „România cenușie” din 1972, cu „cozi la carne” etc., lucruri neadevărate, anacronisme de ins oportunist. Fără să strălucească, acest Graur a profitat de acea Românie și a călătorit „cu microfonul în buzunar” sau sub rever mai mult decît sute de scriitori și ziariști la un loc. Ce lingușitor era el atunci cu România și cu cei care o conduceau! Meciul de săptămîna trecută (transmis de Antena 1) mi s-a părut un fragment de film vechi, sentimental, și comic, e adevărat, cu actori celebri, intrați în istoria „artei” lor, dar de existența cărora prea puțini se mai întrebau. Artificiile și fastul n-au însemnat mai nimic prin comparație cu emoția meciului de odinioară, iar din tot ce s-a spus, interesantă mi s-a părut doar afirmația lui Ion Țiriac, că el muncea șase ore ca să pună mingea în colț, iar Ilie Năstase deloc, prin care a elogiat imensul talent al fostului său coleg de echipă. De la acesta, am reținut următoarea mărturisire de fidelitate: „Altădată jucam pentru mai multe femei, acum joc numai pentru una”, dovadă că vîrsta l-a cumințit. În rest, ca să folosesc o formulă obișnuită în distribuțiile de teatru: Mariana Nicolescu, Cristian Țopescu, Ion Iliescu, popor (recrutat din cei cu dare de mînă).
În jocul de-a memoria, duminică, francezii de la „Arte” și-au adus aminte de altceva: anume că, în urmă cu douăzeci de ani, s-a folosit prima inimă artificială, s-a făcut prima fertilizare in vitro, s-au născut „radiourile libere” (FM), s-au inventat „ULM”- urile (un fel de mașini zburătoare ce-i dau omului iluzia că e un nou Icar) și telecomanda, instrumentul care ne permite să „răsfoim” televizorul ca pe o carte.
Făcînd eu însumi zapping, am dat la Pro TV de „profetul” Silviu Brucan. Omul nostru spune cîte o „chestie” tare, dar și destule prostii. Mai rău e că le citește. De pildă, în legătură cu interzicerea postului OTV a adus niște argumente ce evocau susceptibilități din epoca războiului rece: „ură, xenofobie, antisemitism”. Cert, jumătate din creierul său e ocupat cu amintiri postbelice, cînd era cineva în presa românească. Alo, tovarășe, sîntem în 2002!
Ceea ce-i bine cu televizorul, e că dezgustul de anumite emisiuni ți-l poți șterge repede. Un interviu cu Leopoldina Bălănuță (probabil din ultimul ei an de viață), văzut în aceeași zi pe TVR 2 („Portrete in aquaforte”), m-a recompensat pentru lucrurile înghițite cu nervi înainte. Artista a vorbit despre sine într-un fel care ar trebui să-i rușineze pe toți cei care, în anii noștri, și-au modificat biografiile, și-au travestit sentimentele și s-au afișat ca „victime”. „Nu arunc cu piatra în viața mea”, a spus ea, deși viața sa n-a fost cea care ar fi putut să fie. Întrebată de reporteriță (Sanda Vișan) cine a introdus-o în „universul Eminescu”, a răspuns că Marietta Sadova, „legionara”. A povestit, apoi, despre tatăl său, care a dus-o pe stadion, la fotbal, despre angajamentul luat la intrarea în facultate că va obține numai note de zece, altminteri se va retrage, despre primii ani ai carierii, despre spectacolele de poezie, pe care și le-a regizat singură, despre faptul că a recitat de cîteva ori versuri omagiale, dar și că a refuzat să mai recite, nepățind nimic. Deosebit de severe, judecățile ei despre actualitate musteau de amărăciune. Azi, „nu e milă”, am devenit nepăsători față de suferințele aproapelui, „sîntem nerușinați”, „ne-am instalat în jertfă” (jertfa celor din decembrie 1989) și o exploatăm, nu ne sfințim fiecare locul. Ar trebui să reînvățăm să iubim, „să umanizăm și o piatră”. Or, ce facem? Ne răzbunăm și ne sabotăm unii pe alții. „Fiecare partid, cînd ajunge la vîrf, practică aceeași lipsă de măsură”. Șefii se încoțopenesc, și n-au grijă mai mare decît satisfacerea clientelei. „Politizarea administrației e un blestem”. Vă puteți imagina atîta sinceritate și atîtea adevăruri dureroase în gura lui Ion Caramitru, ăl de-a fost ministrul Culturii?
Sub multiple aspecte, situația din România seamănă izbitor cu cea din Rusia. M-am convins de aceasta privind, luni, pe TVR 2 (emisiunea „Noutăți de pe Pămînt”), un reportaj tulburător despre femeile și copiii din vasta țară de la Răsărit. Sărăcie, malnutriție, un sentiment covîrșitor de neputință și decădere. „Eu trăiesc într-un sat, însă mi-e milă de Rusia”, a spus, oftînd, o învățătoare. A crescut numărul „orfelinatelor sociale”, pentru copii cu părinți incapabili să-i întrețină sau din familii destrămate. Învățămîntul nu mai e ceea ce a fost odată. Se profilează un învățămînt pentru cei avuți și un învățămînt pentru cei săraci. Cadrele didactice au un salariu de circa 40 de dolari pe lună. Facilitățile pentru cei care predau în mediul rural (odinioară nu plăteau curentul electric, primeau gratuit leme etc.) au fost retrase. Ca și la noi, pentru a supraviețui decent, unii învățători și profesori continuă să rămînă în activitate și după ce au ajuns la vîrsta pensionării. Sînt zone (precum cea din preajma fostei Mări Aral, acum secată) unde dezastrul ecologic agravează dezastrul economic și social. Și lista necazurilor nu se sfîrșește aci.
Oricît de triste, adevărurile sînt însă mai frumoase decît minciunile.
Lasă un răspuns