Constantin CĂLIN
Uneori prefețele sînt mai interesante decît volumule propriu-zise și uverturile decît compozițiile pe care le preced. Din cele patru zile ale „Cerbului de aur”, în cronica de față va fi vorba doar de cea dintîi, numită de organizatori „Sărbătoare la zi mare” și dedicată cîntecului popular și jocului. Ea a figurat și la ediția anterioară. Ideea e bună și nici chiar cei mai cîrciogari dintre comentatori n-o pot nega. Însă asupra modului în care e ilustrată vor apărea, ca orișicînd, discuții. Din fața televizorului, fără informațiile de care beneficiază jurnaliștii prezenți la festival, mi-e greu să deduc criteriile pentru care a fost selectat cutare solist și ansamblu. Probabil pentru faptul că, momentan, sînt mai în vogă și se încadrează scenariul celor ce-au pregătit „sărbătoarea”. Evident, intenția acestora a fost de a face o demonstrație asupra diversității folclorului național, încă insuficient cunoscut atît în interiorul cît și în afara țării. Să nu-mi spună cineva că localizează instantaneu, cum aude de ele, Țara Lăpușului, Iza sau comunele Ticușu, Grid, Vorona, Zece Prăjini, că nu-l cred. Cu atît mai puțin pe cineva care e plecat decenii în străinătate! Mai reținuți la vorbă decît unii dintre omologii lor, prezentatorii (Iuliana Tudor și Ionuț Fulea) au trecut sub tăcere anumite indicații geografice, după mine, necesare. În general, concertul a fost unitar, echilibrat, fluent, fiecare avînd partea pe care o merită. Astfel, Maria Ciobanu și Sofia Vicoveanca au cîntat cîte trei cîntece, iar Laura Lavric, Nicoleta și Andreea Voica sau Floarea Tănăsescu cîte două. Ierarhiile s-au măsurat cu cronometrul. Demonstrația de care aminteam mai sus s-a făcut la mai multe capitole: soliști, grupuri, instrumente, obiceiuri, costume, măști. Între soliști s-au numărat și Dumitru Zamfira, Luca Novac, Grigore Leșe, Benone Sinulescu (a cărui coafură mi s-a părut imitată după – iacă rimează ! – cea a ministrului Răzvan Theodorescu), Nicolae Furdui Iancu ș.a. Ca instrumente mai rare au fost folosite frunza de cactus, pînza de fierăstrău, vioara cu goarnă. Deși expozitivă, „sărbătoarea” nu mi-a dat deloc imprersia de lîncezeală. Cînd aceasta amenința să se instaleze, era distribuit un „număr” mai antrenant. Doinele și cîntecele cu mult „trilili” au alternat cu cele pline de umor sau reflexive, dovadă de cunoaștere intimă a materialului cu care s-a lucrat. O altă alternanță, la fel de atent calculată, a fost cea între autentic și elaborat (stilizat), între nivelele de amatori și de profesionaliști. Calitativ vorbind, momentele cele mai înalte au fost și cele mai grave. Pe mine m-a impresionat îndeosebi prestația grupului „Icoane” (format din actuali și foști studenți ai Conservatorului din Cluj, condus de Ion Bocșa), care a interpretat cîntece ce exprimau suferințele românilor ardeleni de la începutul secolului XX. La măști și costume, dacă e să dau o „notă”, au excelat sucevenii. Făcînd, în felul lor, și nițică politică, organizatorii au introdus în „sărbătoare” cîntece și dansuri ale etnicilor germani, unguri și rromi, aceștia din urmă reprezentați de un grup intitulat „Porumbeii de aur”. Am comparat și am rămas satisfăcut: sîntem altceva, bogați! Seara dedicată folclorului a început cu bătutul darabanei, lucru care se mai făcea în satele noastre acum patru decenii, și s-a încheiat cu „recitalul” fanfarei din Zece Prăjini, condusă de freneticul Ovidiu Lipan „Țăndărică”, care, dînd mult de la el, a scos ce trebuia scos de la trompetiștii și bombardoniștii cei negricioși. A fost, și aceasta, o democrație! Dar cei care au susținut muzical aproape întregul program al „sărbătorii” au fost „Lăutarii” din Chișinău, dirijați de Nicolae Botgros, uimitori prin rezistență și precizie, cu adevărat orchestră de virtuozi, care sună simfonic. Seara de la Brașov mi-a întărit o mai veche convingere: muzica populară e și mai frumoasă dacă e cîntată în spații deschise și într-un aer pur. Cît și pe aceea că, din fericire, în ciuda tuturor pronosticurilor rele despre soarta folclorului, ea încă are un public.
În afară de festival, restul, în această săptămînă, a fost „rutină”. „Observatoarele” Antenei 1, de pildă, mi s-au părut mai plate, mai lipsite de substanță, deși s-a reîntors în redacție Adelin Petrișor. Aci, dar și pe alte posturi, s-a vorbit iarăși despre „Cornul și laptele”. Ciudat e că se lasă a se înțelege că acest program ar fi o acțiune fără precedent. Nu e așa! Încă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, Liga Femeilor din Iași, condusă de Cornelia Emilian, a înființat „prima cantină școlară care distribuia gratis dejunul școlarilor săraci”. Haret a preluat inițiativa și a aplicat-o pe o scară mai largă. O cană cu lapte și o felie de pîine cu marmeladă se dădeau, în pauzele mari, tuturor elevilor, la sfîrșitul primului deceniu postbelic și începutul celui următor, iar unora dintre ei și cina. Involuntar „Cornul și laptele” recunoaște proporțiile sărăciei la care a fost adusă România de azi.
Lasă un răspuns