Dan POPA
Recent, ziarul „Adevărul” a organizat, împreună cu o instituție avidă
de comenzi, un spectacol mediatic sub numele „Protecția
drepturilor de autor în România”, apoi a lansat o pagină de
„adevăruri” și publicitate mascată sub titlul „Securizarea – mijlloc de
protecție a proprietății intelectuale”. Amestecîndu-se într-un veritabil
ghiveci falsificarea produselor informatice cu cea a băuturilor și
țigărilor a rezultat ceva, un text, greu digerabil chiar și pentru
cunoscătorii legii drepturilor de autor. Iar ceea ce au trecut discret
sub tăcere invitații la dezbatere și ceea ce, dimpotrivă, au afirmat
sus și tare invitații (poate-poate ne-or convinge și pe noi ), veți citiți
mai departe. Căci adevărul e nuanțat și depinde de interesele celor
ce-l exprimă, chiar și într-un ziar ca „Adevărul”:
Pentru început, starea problemei, așa cum o vede clientul (end
user-ul). Piața produselor informatice este aproape sabotată de
cîteva acte administrative:
Limitarea salariului minim pe economie. Guvernanții au impus un
salariu minim pe economie atît de minim, încît un specialist în
informatică, adesea plătit pe meleagurile Moldovei cu circa 200
dolari sau euro pe lună (și asta chiar la firme mari: Altex,
Romtelecom, sau mai mici, Diana Forest), rareori cu 400 – caz prin
comparație fericit, nu-și poate permite el să aibă acasă un computer
nou cu software proprietar licențiat, deoarece numai licențele
cîtorva produse private l-ar costa cît leafa pe toată luna și l-ar lăsa
să trăiască cu pîine și apă.
Fiscalitatea excesivă care apasă pe micul cumpărător. Datorită
acesteia, raportul între valoarea de utilizare a produselor cumpărate
sau valoarea potențial produsă cu ajutorul lor – dacă le privim ca
investiții – și prețul lor se deplasează în direcția prețului. Deci preț
mare, amortizare dificilă. La aceasta contribuie se adaugă și fiscalitatea care apasă pe furnizor. Concluzia: e adeseori greu să cumperi calculatoare, programe și alte gadgeturi IT chiar și pentru o mică afacere. Pe de altă parte, firme mari, cum este Romtelecom-ul, au folosit ani de-a rîndul produse software (Servere Novell, FoxPro for DOS etc) piratate în regie proprie. Cum? Făcînd copii ale produsului și instalînd ilegal copiile pe mai multe calculatoare din teritoriu. Ceea ce se poate dovedi. De exemplu, cuplînd în aceeași rețea două servere Novell, copiate unul după altul, unul aflat la Slănic Moldova și unul la Bacău, pe toate computerele din rețeaua Novell apar mesaje care anunță „copyright violation”. Iar martori sau complici prin neanunțarea infracțiunii există, ei sînt toți
angajații care lucrau în birourile Romtelecom la data respectivă și
știau limba engleză. Toți au văzut mesajele pe monitoare.
Pe de altă parte, informația are niște calități aparte: se copie și se
distribuie cu costuri minime, iar odată adunată se comportă
sinergic, totalul valorînd mai mult și producînd mai mult decît suma
părților luate separat. În contra acestui fapt, firmele private
producătoare de programe și informație decid să distrugă adesea
informație ceva mai veche decît să o ofere domeniului public. Ceea
ce duce, de multe ori, la reinventarea roții, pe munca inutilă a
comunității de specialiști. Deja noile direcții în distribuirea
informațiilor tehnico-științifice și programelor de calculator confirmă
înțelegerea situației.
Au apărut de ceva timp OpenDocs-urile, documente și cărți
accesibile gratuit și cu distribuție generală, oricine le poate folosi în
orice scop. Există și materialele de uz academic și pentru
învățămînt, libere pentru așa ceva. Ca să nu mai vorbim de Free
Software, software gratuit care, la rîndul său, e amenințat de
concurența neloială a produselor de firmă piratate, concurență care
contribuie la dezvoltarea afacerilor cu programe private, la
încetinirea expansiunii lumii Free Software – acea lume în care
Software-ul e liber. Să nu ne mințim: Microsoft, Oracle, Novell și alții
pot foarte bine să-și cripteze solid și să-și protejeze eficient
programele, dar preferă (sub masca indignării) reclama gratuită pe
care le-o fac produsele piratate și instruirea gratuită a utilizatorilor
pe baza produselor piratate, care le mărește gratuit masa de
persoane care pot opera cu acele produse și care, ajunse în mediul
de afaceri, vor determina cumpărarea lor. De ce? Pentru că
managementul de personal adoră produsele și echipamentele
pentru care poate cumpăra ușor și ieftin muncă – (deci angaja
lucrători) de pe piața muncii, chiar dacă unele sînt de proastă
calitate sau incompatibile cu cele ale aceleiași firme. Exemplu:
formatul de fișiere „.doc”, incompatibil de la o versiune la alta a
produselor Microsoft este relevant și mă bucur că lumea se
orientează lent, dar sigur, spre „.rtf” și alte feluri de documente.
Altă „gafă” (a se citi „scăpare intenționată” a legislativului): Legea
drepturilor de autor și a altor drepturi conexe stabilește că în lipsa
unei clauze în contractul de angajare, drepturile de autor rămîn
angajatorului. Nici vorbă să-l apere pe angajat! Acest lucru face
legea inoperantă, deoarece în locul unui mijloc de protejare a
proprietății ea devine un mijloc de însușire a proprietății, sub
acoperirea legii. De facto, aproape nimeni nu recunoaște autorului
angajat proprietatea asupra creației intelectuale informatice (se mai
fac rar excepții pentru pictură și sigle de reclamă). Contractele de
muncă, tipizate, nu suflă o vorbă despre drepturile de autor,
mergînd pe ideea că muncitorul vinde doar timp de lucru și forță de
muncă (ceea ce ar fi adevărat pentru săpătorii de șanțuri, nu pentru
informaticieni). Avocați bine plătiți se asigură că firmele nu vor fi
păgubite și constituie uneori un adevărat monopol al supervizării
angajărilor în branșă. Nici o milă, nici un drept în plus pentru
angajați ! Negocierea drepturilor de autor e de maniera: accepți să-
ți donezi toate drepturile de autor transmisibile nouă sau nu te
angajăm. Nici măcar materiale cu intenția de a fi libere nu sînt
lăsate. Firma își însușește, cu rapacitate, tot. La negocoerile
locurilor de muncă se petrec scene de comedie: Kober Rolac
Turturești, de exemplu, a angajat (deși poate nu-și amintesc) un om
care putea întîrzia la program ( a întîrziat și la interviu), în locul unui
specialist care a cerut drepturi de autor. Este aceeași firmă care
cumpăra, pentru milioane sau zeci de milioane, poza cameleonului
pătat cu vopsea și alte creații grafice, în scop de reclamă,
recunoscînd practic dreptul de autor la grafică, dar refuza să-l
recunoască la programe de calculator. De rîsul cameleonilor, ba
chiar de rîsul curcilor! Nu vă angajați la așa patron!
În replică, angajații pleacă luînd cu ei sursele programelor scrise.
Nu pentru că ar dori să și le însușească – orice specialist poate
rescrie un program pe care l-a făcut (tehnica se numește
„reengineering”, iar această variantă nouă va fi mai bună decît
originalul), ci pentru că aceiași patroni se fac complici la încălcarea
drepturilor de autor, făcînd oferte de angajare personalului altor
companii în termenii: „Vii la noi cu toate copiile softului pe care l-ai
făcut acolo!” Și omul vine. Iac-așa avem produse gemene la
diverse firme concurente. Iar la alte companii se face percheziție
corporală în căutarea dischetelor prin buzunarele angajaților. Poate
și prin alte locuri mai intime.
Lasă un răspuns