Despre cultură se spune că este ceea ce-ți rămîne după ce ai uitat tot. Dar o cultură care promovează violență și teamă creează și un teren propice pentru încurajarea agresiunii.
De aici se desprind cel puțin două aspecte: relația cultură-om. Cultura care suferă o atrofiere a valorilor, sau în care valorile intrinseci sînt subminate, devine cultură handicapată sau chiar „bolnavă”, cum o numește filosoful american H.Skolimovski. El observă că atunci cînd cultura se constituie într-un apendice al eficienței pur economice, iar valorile promovate de ea se opresc la consumerism sau confort material, ea devine un „vehicul de expedient” care încurajează individualismul, egoismul, agresivitatea și violența. Iar într-un mediu violent – fie și cultural sau social – ființele umane își pierd valoarea și demnitatea, devenind victime sigure ale agresivității. Este suficient să privim realitățile din Irak, sau oriunde există războaie, conflicte armate, terorism sau violență și vedem că omul este nimicit fără cea mai mică ezitare sau scrupul. Nu avem voie să uităm că prin cultură putem contribui fie la crearea unui mediu agresiv și violent (fiindcă există și o asemenea cultură), fie la un context care să exercite o influență pozitivă asupra ființei umane și a comportamentului ei în societate. Ceea ce face o cultură „violentă” sau „pașnică” este filozofia alături de valorile care stau în spatele ei. Despre ce „cultură” mai putem vorbi cînd aflăm zilnic din presa scrisă, ori vorbită, despre nenumăratele crime abominabile săvîrșite de niște indivizi care par a fi la fel de normali ca și cei din jurul lor?!
Paradoxal, dar „gustul” pentru „senzațiile tari” a apărut în mediul infantil. Astfel, un copil fiind întrebat de ce și-a omorît colegul de joacă, a răspuns că așa a văzut într-un film la televizor! Și cum să nu spună așa, cînd toate canalele TV abundă de filme americane în care predomină violența, drogurile și prostituția? Editorii programelor au pus bulina roșie pentru copii și cu asta au crezut că și-au spălat toate păcatele. Însă de ce nu se întreabă cui folosesc asemenea filme? De ce se mai aduc ele în țară din moment ce contravin chiar și celor mai elementare norme morale? Știindu-se prea bine că arta cinematografică mai este și formatoare de caractere, nu numai de divertisment, doar cei de la Ministerul (In)Culturii ar putea interveni pentru stoparea acestui „fenomen”. Procesul perfectabilității omului, inclusiv prin cultură, are loc în cadrul social în care el se manifestă. În aceste condiții și cultura trebuie să aibă o dimensiune socială, să contribuie la formarea conștiinței sociale. Realitățile sînt însă paradoxale. Rezultatele unei anchete întreprinse cu cîțiva ani în urmă de Robert Aangeenburg, directorul Asociației geografilor americani, în rîndul elevilor și studenților din orașul Dalas (Texas) și publicată în ziarul „Times Herald”, sînt concludente: 27% dintre elevii de școală generală nu au reușit să localizeze pe hartă propria lor țară și 32% au pus degetul pe Brazilia, iar 43% din elevii ultimelor două clase de liceu au afirmat că Israelul este stat arab și 42% n-au reușit să găsească Londra pe harta Europei.
Rezultatele anchetei relevate nu constituie o excepție. Un sondaj al Institutului Gallup în rîndul unor tineri americani în vîrstă de 18-19 ani releva faptul că în răspunsurile lor Sinaiul se află în Vietnam, Angola în Filipine, că franceza și latina sînt cele mai răspîndite limbi în America Latină, că Africa este statul cel mai populat de pe glob, și alte aberații, după „cultura” lor.
Fenomenul, însă, este mult mai amplu și mai profund și-i poate afecta și pe tinerii din țara noastră, care pot fi atrași mult mai ușor spre acțiuni dăunătoare atît lor, cît și societății, dacă sînt scăpați din mînă. Emisiunile cultural-educative lipsesc aproape cu desăvîrșire. Doar pe programele 1 și 2 ale TVR mai apare, sporadic, cîte o emisiune. Singurele și cele mai bune emisiuni culturale aparțin Iașului, care nu se dezminte nici cu această ocazie că este citadela culturii românești. Acest program poate fi considerat ca un balsam pentru rănile sufletului.
Dar ce ne facem că noul val de idei care ne-a invadat în ultimii 14 ani este foarte indiferent față de noțiunile de bine, rău, frumos, urît, drept, nedrept, etc., impunînd o nouă estetică? Această problemă constituie marea provocare adusă conștiinței umane, cu tot cortegiul său de consecințe și pericole pe care le implică, deoarece cultura noastră este în derivă, la fel ca și economia noastră națională! Oare înființarea proaspătului Institut Național de Cultură va reuși ingrata performanță de a recupera ce s-a pierdut în 14 ani de… „democrație originală”? Să dea Dumnezeu, dar nu cred! Nu cred pentru simplul motiv că o asemenea inițiativă reclamă mult curaj din partea celui (celei) care s-ar implica, fiindcă majoritatea filmelor în discuție sînt americane și cum noi, românii, sîntem gata de orice pentru ei, se vor găsi și voci mai pervertite care să susțină că aceasta este noua orientare în arta cinematografică. Acestora trebuie să li se răspundă că arta „este dospire sufletească”, după Camil Petrescu, „o școală de suflete”, după Victor Ion Popa, sau un „sanatoriu în care se vindecă sufletele rănite de viață”, după Octavian Goga. Or, în filmele respective nu este nici urmă de artă, chiar dacă a-i căuta-o și la microscop și dacă se va continua tot așa vom ajunge un fel de triunghi al Bermudelor, ca moralitate, ori ca orașele biblice Sodoma și Gomora! După filmele oferite tinerilor, cu poponari, lezbiene, pedofili, droguri, mafioți, corupție, violatori și violență, n-ar fi nici o mirare. Cultura noastră deja arată ca o scenă părăsită de actori, unde se distrează mașiniștii. A devenit cultura nonvalorilor care mișună peste tot. Inclusiv în Parlament. Halal „cultură”! (Aurel BERARU)
Lasă un răspuns