De-a lu’ Moisei, din deal

La intrarea in satul Strugari, comuna Strugari, judetul Bacau, cum vii dinspre Enachesti, dupa primele cinci-sase case la dreapta, e un drum de tara. Daca te incumeti sa-l strabati, dupa aproape doi kilometri, ajungi pe un deal. Nu unul oarecare insa ci, pe Dealul Moisoaia, numit asa dupa numele de familie al celui care si-a facut casa aici prima data acum vreo 180 de ani, zice lumea, Vasile Moisei. Nu un deal oarecare si pentru ca, pina in zilele noastre, toti cei care inca locuiesc acolo daca nu se numesc Moisei, se trag de buna seama din neamul acesta.

A fost odata ca niciodata, sa tot fie vreo 180 de ani de atunci, un flacau pe nume Vasile Moisei. Acesta, gospodar de felul lui, s-a „urcat” la deal, acolo unde nu locuia inca nimeni si si-a durat o casa. Si-a luat o femeie si impreuna cu ea a facut patru feciori si trei fete. Fetele, se pare, au plecat dupa barbati odata ajunse la vremea casniciei, feciorii insa, au ramas la vatra. Si-au ridicat si ei gospodarii, si-au intemeiat familii si au facut copii care, la rindul lor…

Aceasta este, pe scurt, povestea – adevarata! – a dealului stiut de „Moisoaia” din comuna Strugari, satul Strugari, judetul Bacau, numit asa dupa numele de familie al flacaului care si-a facut aici prima casa. Povestea nu se opreste totusi, aici. Pe dealul Moisoaia, inca sint 14 case, proprietari fiind, cu totii, din neamul lui Moisei.

… da’ noi raminem aici!

In cele 14 gospodarii ridicate pe deal, mai locuiesc acum vreo 12 familii, unele dintre ele luind drumul strainatatii, iar cu exceptia a doua – neamuri, insa – pe toate le cheama, tot Moisei. Majoritatea locuitorilor sint persoane virstnice facind parte, probabil, din ultimele generatii „de Moisei” care vor mai fi locuind de-acum pe deal.

„Ai tineri au plecat care incotro, unii prin tara, altii pe afara”, ne spune, nu fara necaz, badea Vasile Moisei, nascut aici, la Moisoaia, de 74 de ani. Are sase copii, nici unul insa, n-a ramas acasa. L-am gasit sprijint de poarta, cu toporul in mina, sa-si traga suflul dupa taiatul de lemne, dar intremat imediat ce-a vazut ca-i rost de ceva vorba. Tot pentru taifas, de vis-a-vis de casa lui badea Vasile, lasindu-si treaba deoparte, apare cu-un cutit de bucatarie in mina si bunica Elena, de 82 de ani.

„Heeei, dar cine mai stie ce-o mai fi? Ziua buna! Cei tineri au plecat, da’ noi raminem aici. Am ramas noi cind o vrut sa ne demoleze casele Ceausescu, noroc c-o venit revolutia, si sa nu raminem amu’?”, vorbeste repede, sotios, femeia. Pare a le sti mai pe toate din deal, care cu cine s-a mai luat, care a ramas, care-i plecat. Ne trimite insa, la doua case mai incolo, la nea Ghita, „nepot bun, tras chiar din fiii lui primu’ Vasile Moisei” – ne lamureste bunica Elena.

„Mergeti, ca el stie mai multe, e tinar, nadejdea-i la el!”, ne spune. Nea’ Ghita are 63 de ani. Isi lasa lucrul la caruta cu doi cai din curte si se indreapta anevoios -„mi-s beteag de cind lumea!” – spre poarta. Are chipul si miinile imbatrinite de munca „de jos”. Raspunde timid la intrebari si ne spune ca cei tineri au plecat si ca nu se mai intorc. Nu-i condamna – „ei is cu scoala, au plecat sa-si faca rostul, noi n-avem scoala si-i ca vorba aia, n-ai carte, n-ai parte”.

„Noi aici avem pamint, aici ‘om sta sa-l lucram”, continua hotarit, din pragul portii. Privirea-i aluneca insa, brusc, trist, in zare si cu un oftat intreaba, stiind ca nu-i de unde raspuns, „ce o sa facem cu pamintul cind n-om mai fi?”…

Nadejdea catunului

Nea Ghita, asa beteag cum e, e nadejdea catunului. Are caruta cu doi cai care-l scoate din necazuri. El e cel care are grija, in fiecare zi, ca cei opt copii de pe deal care mai sint, sa ajunga de acasa la scoala si invers.

„Dimineata, la sapte jumate ii iau pe doi si-i duc, ca-invata la primul schimb, apoi, la douaspe, ii duc pe ceilalti sase, de la schimbul doi si-i aduc pe primii si pe la patru, dupa scoala, ma duc iar sa-i iau poe cei din schimbul oi”, ne spune cu oarecare mindrie in glas, nea Ghita.

Tot el, cind e de carat citeva ceva isi pune caruta la bataie. „N-am pensie, n-am nimic, am numa’ caruta. Ii ajut cit pot pe ceilalti, ca si ei ma ajuta. Cit pot sa fac un bine, fac”, ne zice, ride si se intoarce dupa binete, la caruta lui. Pe ulita e liniste, din nou, iar cei putini ramasi pe deal, ai lui Moisei, se intrec cu treaba, prin gospodarii…

Uneori, postasul…

„Da, cam asa spune povestea. A fost unul, Moisei Vasile, singurul Moisei din sat de altfel, care si-a facut casa pe deal, acum circa 180 de ani. Nu s-a mai urnit de-acolo, a avut multi feciori si uite asa, in timp, s-a populat zona si s-a nascut catunul Moisoaia, pe toti chemindu-i de familie Moisei. Pina in 2000, familiile de acolo erau in afara vetrei, acum se afla insa, in perimetrul construibil al satului, beneficiind de drepturi depline in calitate de cetateni ai comunei Strugari”, ne spune Aurel Melinte, secretarul comunei.

Citiva dintre locuitorii de pe Moisoaia au pensii ramase dupa lucrul la CAP sau „la petrol”, majoritatea sint virstnici si practica agricultura in gospodarie. Catunul e electrificat din 2001, pina la primarie e de mers vreo doi kilometri pe jos si tot atit si pina la scoala. „Pe copii ii aduce nea Ghita, cu caruta, e om de isprava”, confirma, „neintrebat”, secretarul. Medicul de familie urca regulat la deal pentru cei mai neputinciosi. La fel si postasul, cu cite o pensie sau o scrisoare de departe, foarte departe….