Mărturiseam, într-o discuție cu o cunoștință, că, de-a lungul vieții mele, m-am atașat de anumite persoane sau categorii de persoane pentru care și am un respect deosebit. Nu discutăm despre familie, părinți, rude etc, pentru că lor le sunt rezervate sentimente unice.
Ziceam că simt ceva special, în primul rând, pentru țărani, cei autentici, care nu și-au pierdut din felul lor de-a fi odată cu democratizarea României, după 1989. Îi asemuiam, în special pe cei mai în vârstă, cu răposata mea bunică dinspre mamă. De mamaia îmi amintesc cu drag ori de câte ori îmi este greu și încep să mă încurajez luând-o ca exemplu pe ea, omulețul care a trecut cu demnitate prin multe, în cei peste 80 de ani pe care i-a dat Dumnezeu să-i trăiască. Mi-e drag de oamenii de la sate pentru că, printre altele, au învățat să dea valoare oricărui lucru mărunt pe care noi, orășenii, îl ignorăm, îi minimizăm sensul, valoarea, utilitatea etc. Apoi, am căpătat un sentiment de compasiune și de solidaritate, totodată, pentru oamenii care se zbat să-și găsească de lucru, șomerii despre care abia în anii democrației am început să știu mai multe decât văzusem înainte de ’89 la televizor sau în ziarele vremii.
M-a durut dintotdeauna să știu că ei, cei fără serviciu, nu au din ce să trăiască, la propriu, la fel cum m-a durut să-i văd pe unii agonizând în flăcările aprinse pe hainele îmbibate de benzină, într-un ultim gest disperat de neputință, neînțeles de aproape nimeni. Recent, mi-au trezit interesul și voluntarii, acei oameni cărora puțină lume a încercat să le înțeleagă gestul de a se dedica pro bono, fără a pretinde nimic la schimb. M-au impresionat mai ales străinii care, deși duceau o viață peste medie, la ei acasă, au preferat să își plătească din banii lor lungul drum până la noi, unde, tot din portofelul lor, să contribuie la rezolvarea unor cauze sociale despre care majoritatea românilor nu vor să audă. E drept că m-am străduit multă vreme să le înțeleg alegerea de a nu sta acasă, unde am convingerea că le era mult mai bine, venind în România ca să le ridice case celor rămași pe drumuri.
Companiile multinaționale preferă CV-urile în care sunt trecute și experiențele de voluntariat. La noi, voluntariatul este într-o stare incipientă, ceea ce-i și permite să experimenteze. Destul de timid, s-a înfiripat și încearcă să se dezvolte curentul acesta, la care aderă mai mult copiii, adolescenții și tinerii. Cei mai mulți vin ca să se dezvolte profesional, moral, social, prinzând drag de efortul în echipă pentru o cauză nobilă. Voluntarul român este tânăr sau foarte tânăr, ușor nestatornic la început, fără obiective strict stabilite, dar energic, însetat de cunoaștere, de dorința de a evolua. De aceea, puțini, dar cei mai buni, rămân dedicați misiunii de a-i ajuta pe cei din jur și principiului de a transmite mai departe, de a coopta alți colegi pentru cauza în care cred. În fața lor, cu plecăciune, le salut implicarea, dorindu-mi, totodată, ca tot românul să le urmeze calea, a voluntarilor aceia simpatici pe care i-ați cunoscut la școli de vară, conferințe și proiecte naționale.
Lasă un răspuns