„Ferice de mama care l-a făcut!”, obișnuiesc să spună chibiții de pe margine despre cineva care a reușit să facă ceva în viață. Cînd aceeași persoană de succes își dă în petec, tot mama este cea pomenită cu năduf. Iar în materie de înjurături de mamă, folclorul românesc nu duce deloc lipsă de imaginație. Puține femei au norocul să își vadă odorul, crescut cu dragoste la sîn, ajuns „om mare”. Agripina Sechelariu, sau doamna Cuța, cum este cunoscută printre vecini și prieteni, a avut parte de două ori de norocul acesta. Doi copii i-a lăsat Dumnezeu și amîndoi au ajuns acum oameni cunoscuți de toată lumea. Nu-i deloc puțin lucru să îți vezi amîndoi copiii incluși printre cei mai bogați o sută de oameni din țară. Agripina Sechelariu se lasă cu greu convinsă să vorbească despre ea și băieții ei.
Locul de unde lumea se vede doar pînă la jumătate
„De ce nu stați de vorbă cu băieții mei? Eu nu prea am ce să vă spun”, se scuză, stînjenită, Agripina Sechelariu. Se lasă destul de greu convinsă să stăm de vorbă. Obișnuită, de aproape zece ani, să își vadă copii pe la televizor și să citească despre băieții ei prin ziare, are surpriza să constate că, pentru prima dată, cineva se gîndește și la ea ca la un personaj demn de atenție. După ceva timp, se lasă convinsă și ne poftește în casă. „Scuze pentru deranj. Fac curățenie. Se apropie sărbătorile și vreu să o iau din timp, să nu mă aglomerez atunci cu toate treburile”, spune doamna Cuța, în timp ce deschide ușa larg și ne poftește în casă.
Apartamentul său este la demisolul unui bloc din zona Gării. Dacă cineva mai înalt trece prin dreptul ferestrei, nu poate fi văzut, din casă, decît pînă la jumătate. „Am trăit în casa asta aproape 45 de ani. Sergiu mi-a spus că îmi face o casă, Doru mi-a propus de nu știu cîte ori să mă mut undeva mai în centru, dar eu nu mă las dusă de aici. În apartamentul ăsta mi-am crescut copii, mă înțeleg bine cu toți vecinii, de ce să plec în altă parte, unde nu cunosc pe nimeni? Mă mut de aici numai dacă îmi face Sergiu, așa cum a promis, o căsuță aici în curtea blocului”, ne mărturisește doamna Cuța. Pe mileurile albe, brodate, călcate coală de hîrtie, în vitrina plină de bibelouri, pe mobilă și pe pereți stau așezate, la loc de cinste fotografiile celor doi băieți ai săi. „Aici este Sergiu, în bancă, la școală, poza asta este făcută cînd a împlinit el 18 ani, aici sînt cu Doru, după ce a fost ales primar”, ne povestește doamna Cuța arătînd, rînd pe rînd, toate fotografiile din casă.
Nu este, însă, singura care se bucură de celebritatea celor doi frați Sechelariu. De fiecare dată cînd apar pe la televizor sau citesc cîte ceva despre ei prin ziare, vecinii doamnei Cuța vin să o anunțe despre ce se mai spune nou despre Doru sau despre Sergiu, cei care au crescut sub ochii lor pînă au ajuns „dom’ primar” și „dom’ ministru”. Domna Cuța le mulțumește, fără să le spună că, de fapt, a aflat încă dinaintea lor despre toate lucrurile astea. „Sînt abonată la o grămadă de ziare. Dimineața, vreo două ore, nu dau drumul la ușă. După ce mă uit la toate buletinele de știri, mă apuc și citesc, din scoarță în scoarță toate ziarele. Plîng de bucurie cînd îi văd pe la televizor sau prin pozele de prin ziare. Mă doare, însă, sufletul și mai tare, cînd aud vorbindu-se de rău despre ei. Cum să nu mă doară? I-am crescut pe amîndoi dintr-o nafură. Îmi sînt mai dragi ca lumina ochilor. Au fost zile cînd primeam înjurături la telefoane și găseam tot felul de porcării prin cutia poștală. Lui Doru nici nu i-am mai spus, ca să nu îi stric inima. Sergiu era cel care mă mai alina și îmi spunea să nu mai dau atenție la toate prostiile. De aia mi-am și scos numărul din cartea de telefon”, ne mărturisește doamna Cuța. Cu puțin timp înainte, preotul tocmai ieșise din casă. S-a mărturisit și s-a împărtășit, împreună cu alte prietene ale sale. „În ficare zi mă rog la Dumnezeu ca și băieții mei să ajungă să atingă măcar 85 de ani, cît a trăit mama mea”, ne spune doamna Cuța
La 18 ani avea, deja, doi copii
„Eram cea mai tînără mămică și din clasa lui Doru, și din cea a lui Sergiu. Cele două diriginte ale băieților știau că am acasă mașină de cusut și mă rugau să fac tot felul de draperii, de perdele și huse pentru băncile de la școală. Îmi era drag să le cos. Nu ziceam «nu» niciodată”, își amintește doamna Cuța. Ține minte și acum greutățile pe care le-a îndurat în acei ani. „De loc sînt din județul Neamț, din comuna Drăgănești. Pe cînd aveam vreo 16 ani, s-a dat un film la noi în comună. Gheorghe era șofer pe caravana cinematografică și așa l-am cunoscut. El era de loc tot din Neamț, din satul Doina, comuna Girov. Tare mai era frumușel! Știa să vorbească frumos și era cumsecade. M-am îndrăgostit din prima de el. Eu eram hotărîtă să mă duc după primul băiat salariat pe care îl întîlnesc, așa că am fugit cu el. Părinții mei nu au mai vrut vreo șapte luni să mă vadă în ochi. După aceea, le-a trecut. M-au iertat, mai ales că, între timp, a venit pe lume și Sergiu. La fix un an după aceea, în aceeași lună și în aceeași zi, l-am născut pe Doru. Nici nu împlinisem bine 18 ani și deja aveam doi copii”, își mai aduce aminte doamna Cuța.
Între timp, soțul său, Gheorghe Sechelariu, se mutase cu serviciul la Bacău, unde era șofer la Sfatul Popular Regional. Nu era deloc ușor cu un singur salariu în casă. „Mergeam cu copii la piață. Mi se rupea sufletul că nu pot să le cumpăr tot ceea ce își doreau. Vedeau prin vitrine cîrnați, crenwurști, și eu nu aveam cu ce să le cumpăr. Luam cîte o bucățică, și le dădeam lor. Dacă mai îmi rămînea și mie, mai mîncam, dacă nu, eram mulțumită că au avut ei. Cînd s-au mai mărit și i-am trimis la școală, trebuia să am grijă de ei, să la cumpăr uniforme. Nu aveam bani decît pentru Sergiu. Doru era mai mic și se îmbrăca cu hainele care nu îi mai veneau fratelui său mai mare. De Crăciun, nu aveam bani pentru jucării. Le făceam cadouri maieuri, cămăși și alte lucruri de îmbrăcat, de care aveau nevoie. Și acum Doru mai îmi reproșează că nu i-am făcut niciodată cadou o jucărie de sărbători”, povestește Agripina Sechelariu.
„Din patru copii cîși am avut, doar pe doi mi i-a lăsat Dumnezeu în viață”
După 14 ani de căsătorie, în casa familiei Sechelariu a mai apărut un băiat. „Eram cardiacă. Doctorul mi-a spus că nu o să am parte de copil și așa a și fost. Soțul meu tare își mai dorea să aibă o fată. Nu a fost să fie. Am născut al treilea băiat. Nu am avut parte de el decît opt luni, după care mi-a murit. După doi ani, am mai pierdut un băiat. Nici el nu a apucat să trăiască decît un an și două luni. Am crezut că mi se rupe sufletul din mine. Toată dragostea mi-am revărsat-o pe cei doi băieți care mi-au mai rămas, Sergiu și Doru”, își continuă mărturisirea Agripina Sechelariu. Își aduce aminte că la un Crăciun nu a avut să le pună băieților pe masă decît ciorbă de fasole și mîncare de fasole cu cîrnați. Strîngeau bani să își cumpere mașină.
Cînd băieții s-au mai mărit și a ajuns la liceu, a trebuit să își găsească și ea un serviciu, așa că s-a angajat casieră pe autobuz. „Atunci am început să mă împlinesc la trup. Stăteam toată ziua pe scaun, de îmi trecea os prin os. Îmi înghețau picioarele iarna și vara mă sufocam de cald în mașină. Cînd mi-a luat băiatul cel mare la facultate, am plîns toată ziua. Mi se adunase în dreapta un ghemotoc de bani și în stînga un teanc de bilete. L-am rugat pe șofer să mă ajute să îmi fac casa. Nu mai eram bună de nimic. Ca să mă conving că estea devărat, m-am dus pînă la Iași să mă uit la liste. Cînd l-am, văzut, pe geam, că este trecut al treilea pe listă, mi s-au tăiat picioarele. Am făcut cum am putut și l-am ținut în școală. Aproape tot salariul meu se ducea la băiat la Iași. Dar nu îmi pare rău! Nu a avut niciodată o restanță și nu mi-a lipsit de la școală”, povestește doamna Cuța. Acum, mama fraților Sechelariu se simte răzbunată pentru frigul și arșița îndurate mai bine de 20 de ani prin autobuze: „Băieții mei m-au ajutat să-mi cumpăr acțiuni, cînd s-a pribatizat RATC-ul. Pot să mă laud că am acțiuni ca și directorul. Doru se ocupă de toate, el le administrează. Eu știu doar că am acțiunile”.
Marea pasiune a ei rămîne fotbalul. De mai bine de 40 de ani, nu a pierdut nici un meci pe care l-a jucat echipa de fotbal locală. „Îmi luam bărbatul și copiii și mergeam pe stadion, indiferent cît de frig era afară. Cînd lucram pe autobuz, îmi rugam colegele să facem schimb de tură să mă lase să fac eu traseul 18, măcar să aud din autobuz, în treacăt, ce se întîmplă pe stadion, dacă tot nu puteam să fiu în tribune. Nici acum nu lipsesc de la nici un meci. O iau pe doamna Lichi și mă duc să fac galerie pentru echipă. Trebuie să fie cineva alături de băieți”, ne spune mama fraților Sechelariu.
„Doru era tare timid cu fetele. Uite că Dumnezeu a vrut acum să țină a treia nevastă”
Pentru prima dată băieții i-au adus fete în casă cînd aveau 17-18 ani. S-au îndrăgostit amîndoi de două surori. Doamna Cuța mai păstrează și acum cățelul de pluș pe care Sergiu l-a primit cadou de la prietena lui, cînd a împlinit 18 ani, și florile, de plastic, cum erau pe atunci, pe care Doru le-a primit de la cealaltă soră. „Amîndoi erau tare cuminți și rușinoși. Parcă mai timid era Doru decît Sergiu. Uite că Dumnezeu a vrut acum să ajungă la a treia nevastă. Trei nurori am avut de la el pînă acum, una mai frumoasă ca cealaltă. Dar parcă cea mai dragă dintre toate îmi este Laudeta. Știe să fie gospodină, la locul ei, și îmi vorbește tare frumos. În fiecare seară îmi dă telefon și mă întreabă «Ce faci, Bica?». Băieții, cînd îmi dau telefon, îmi spun «Ce faci grasule? Ai de toate, mai ai nevoie de ceva?»”, ne mai mărturisește doamna Cuța.
Ea își amintește că destinul copiilor ei a fost conturat, cumva, încă de cînd erau mici: „Sergiu, cînd avea cîțiva anișori, se juca mereu cu cuburile. Mă chema să îmi arate ce a făcut el și ce casă îmi va construi. De mic a vrut să se facă inginer constructor și așa i-a ajutat Dumnezeu. Doru, în schimb, de mic era pasionat de mașini. Întorcea scaunele cu picioarele în sus și începea să bîrîie ca un motor. pe amîndoi îi adunam de pe stradă, juliți la picioare, după o zi de jucat fotbal cu băieții de prin vecini. Își uitau puloverele pe teren. De, erau copii. Nu prea i-am bătut. Mai mult pe Doru, care mai sărea calul, îl mai atingeam cu bețișorul la fund. I-a prins bine”, crede și acum Agripina Sechelariu.
Cel mai mult acum o ajută băiatul cel mic. Primarul Doru Sechelariu. El a rămas acasă. Băiatul cel mare a trebuit să plece la București. „Tare am mai plîns cînd a plecat. Cînd are timp și mai trece pe la mine, nu știu cum să îl mai îmbunez, să îl mîngîi și să îl fac să rămînă mai mult pe acasă. Chiar și acum, cînd sînt mari, tot îi mai pup pe frunte. Nu contează că au crescut. Tot băieții mei rămîn! Bine ar fi ca toate mamele din lume să aibă parte de fericirea pe care am eu acum cînd îmi văd băieții că îmi intră pe ușă”, își încheie mărturisirea doamna Cuța. (Elena SOLOMON)
Lasă un răspuns