Finanțarea
Starea precară a societății românești post – comuniste nu se reflectă cu atîta acuitate și dramatism pe termen lung nici în politică, nici în economie, nici în raporturile atît de labile interumane, nici în cele mai complicat – ermetice resorturi sociale, așa cum se regăsește în sistemul de învățămînt.
Legiuitorul a stipulat corect principiul învățămîntului ca „prioritate națională”. Oricît de originală se vrea democrația românească, în acest caz n-a fost defel originală, pentru că în țările civilizate și avansate economic luate ca model, învățămîntul ocupă locul de onoare în orice guvernare. La noi însă a rămas o simplă sintagmă, pusă acolo ca să arate frumos în ochii străinătății, să vadă Europa că în România se acordă mare atenție învățămîntului. N-a fost și nu este așa, pentru că învățămîntul românesc nu are nevoie de lozinci, ci de finanțare. Este absurd să pui învățămîntul pe același plan cu administrația locală, de exemplu. Sînt instituții bugetare se va zice. Da, numai că administrația locală produce buget (din servicii, activități productive, taxe și impozite tot mai împovărătoare pentru o populație tot mai săracă), iar învățămîntul consumă buget. Dar ca sectorul să funcționeze bine, cu rezultatele de care societatea are nevoie, trebuie să fie bugetat corespunzător.
Pînă nu se vor acorda 6-7 procente din PIB nu se va putea vorbi de o finanțare corespunzătoare în învățămîntul românesc. S-a recurs și la paleative – tip finanțare din activități extrabugetare! Unde se poate realiza așa ceva! Se va spune că sînt școli profesionale, de meserii, licee și colegii de specialitate, cu profile diverse, unde s-ar putea produce bunuri spre a fi valorificate. Pentru activități productive trebuie bază materială: edificii, instalații, tehnologii, materii prime, piețe de desfacere. Unde sînt toate acestea? Să admitem că ar exista toate cele necesare pentru crearea de bunuri utile și vandabile. S-a întrebat cineva care ar fi beneficiul net prin care să se revigoreze (alimenteze) bugetul școlii românești? V-o spunem noi – fără pretenția de a fi descoperit vreo noutate – amintind că în condițiile guvernărilor post-decembriste, fără excepție, industria noastră se află cu ștreangul de gît, cînd atîtea ramuri au ajuns la cota zero față de 1989, cînd falimentele și privatizările păguboase (să nu spunem frauduloase) nu aduc sporul necesar la realizarea PIB, cînd se consumă mai mult decît se produce și cînd în comerțul exterior balanța import – export este atît de deficitară, cine poate crede că M.E.C. este în stare să presteze activități economice pentru finanțarea sistemului? Guvernanții care îndrumă învățămîntul către asemenea soluții ori sînt naivi (ceea ce nu cred) ori nu se pricep (ceea ce-i posibil), ori dau cu praf în ochii lumii, ori sînt de rea credință (ceea ce-i mai sigur). Apreciați, vă rog, aveți de ales!
Aceiași guvernanți post-decembriști, de data aceasta fără culoare politică, mai abitir decît toți emanații revoluției, încearcă să justifice subfinanțarea învățămîntului prin sărăcia țării. Mă rog frumos, cine se face vinovat de sărăcirea țării: școala, elevul, studentul, părinții acestora (o parte, da), dascălul sau cei care ajunși la putere s-au îmbogățit scandalos de disproporționat față de starea țării, sau cei care (aceiași) dispun acoperirea uriașelor găuri negre din industrie, comerț, bănci etc. spre a fi apoi vîndute preferențial și pe preț de fier vechi? Aceste acoperiri se fac de la buget pe spinarea sectoarelor bugetare și a nivelului de trai tot mai scăzut al bietului român- sărac în țară bogată!
Iată un exemplu: de curînd se tot vorbește despre vînzarea fabricii de dulciuri din Sascut, cred că este vorba despre fosta fabrică de zahăr, care se tranzacționase la un miliard și jumătate de lei, care tranzacție s-a oprit la intervenția Academiei Române pentru că în afacere intră un teren al Fundației Elias, despre care se știe că aparține Academiei și al cărei drept de proprietate l-a respectat chiar și regimul comunist. O fabrică este o fabrică: are clădiri, inventar tehnic, linii tehnologice, depozite, materii prime, acareturi, terenuri, poate și stocuri gata de valorificat și toate acestea se vînd pe 1,5 miliarde de lei! Vedeți bine că nu m-am referit nici la Rafinăria din Dărmănești, nici la Rafo Onești, nici la Letea. M-am referit la un exemplu mărunt, dar semnificativ, care ilustrează limpede termenul privatizării păguboase. Atlfel spus, revenind la oile noastre, finanțarea învățămîntului – una mulțumitoare – nu-i chestiune de sărăcie, ci de înțelegere greșită a rolului pe care-l are învățămîntul socotit, conform moștenirii trecutului, drept „neproductiv”. Poate să fie vorba și de rea credință sau, și mai rău, de incompetență. Păcat că oamenii cu destulă învățătură cînd ajung în fruntea statului devin subit obtuzi la nevoile școlii. Par a nu mai ști că pentru a ajunge acolo au fost formați de școală și anume de școala românească, o școală cu nimic mai prejos decît cele din vest, ba dimpotrivă, numai că școala din vest este finanțată corespunzător. Ne tot întrebăm de atîția ani de unde vine această mentalitate care frizează ignoranța, disprețul și atitudiea iresponsabilă față de un domeniu vital al societății românești? Noi credem că răspunsul se găsește în perpetuarea acelorași pricipii promovate de corifeii fostei societăți „multilaterale”…
Am atrage atenția că economia de piață nu se face cu lozinci mobilizatoare și că aceasta are o directă legătură cu școala. Învățămîntului îi revine rolul major în formarea celor ce, exponențial, vor realiza cu adevărat ceea ce numim economia de piață, adică baza noii societăți post-comuniste. (Valeriu TRAIAN)
Lasă un răspuns