În curtea casei sale, vecina mea a plantat un piersic. A luat o piersică şi a pus-o în pământ fără să-şi facă mari speranţe. Însă natura a avut căile sale, astfel sâmburele a-ncolţit şi, din pământ, a ieşit un vlăstar care, an după an (vorba celor de la Sfinx), s-a transformat într-un copăcel viguros.
După câţiva ani, piersicul a rodit. A reuşit să facă un singur fruct, şi ăla pipernicit, aşa că vecina mea i-a pus gând rău pomului. În locul piersicului urma să apară o tufă de trandafiri. Dar, în ultima clipă, femeia a hotărât să-i mai dea copacului o şansă. L-a lăsat în viaţă încă un an. A venit primăvara şi piersicul s-a umplut de flori rozalii. Apoi primăvara a trecut în vară şi au apărut fructele, multe şi mici, aducând de-un dram speranţă. Luna august l-a găsit încărcat de roade atât de multe încât vecina a fost nevoită să proptească ramurile ca să nu se rupă de greutatea fructelor. Lumea care trecea pe stradă privea uimită la bogăţia roşie-aurie ce exploda printre frunzele piersicului. Privind expresiile trecătorilor care le trădau gândurile, am putut observa natura umană în toată diversitatea sa. Unii priveau miraţi, cu un zâmbet nostalgic în colţul gurii. Alţii, mai curajoşi, băteau la poartă rugând-o pe stăpână să-i fericească cu un fruct, dorind, ca Toma necredinciosul, să simtă, cu toată firea lor, minunea. Părinţii spuneau copiilor: „Priviţi! Aşa vin pe lume fructele de la supermarket.”, iar copiii rotunjeau buzele într-un „Oau!” prelung.
Erau unii, însă, care priveau copacul cu ură, schimonosindu-şi feţele sub greutatea sentimentului visceral ce-i scormonea. Acest lucru m-a cutremurat. Cum poate un om să urască un copac? În loc să admire minunea prin care un sâmbure de viaţă a răsărit într-un metru pătrat de pământ, înconjurat de betoane şi sticlă, el vrea să-l facă surcele, să-l ardă pentru că nu este al lui?! Urăşte pe proprietarul pomului pentru că i se pare că este mai bogat decât el, pentru că, timp de o lună, fără să dea un ban, omul se-nfruptă din fructele pentru care el este nevoit să scoată bani din buzunar ca să le aibă. Ura îl împiedică să vadă anii de trudă, grija cu care pomul a fost curăţat, stropit, mângâiat.
Nimic nu este întâmplător, pentru că minunea vine, în primul rând, dintr-un suflet blând şi curat, dar noi, în goana noastră prin viaţă, nu mai avem timp să recunoaştem minunea din noi.
Lasă un răspuns