„Ce bine suntem reflectați noi, cei mari, în sălile de teatru de păpuși!”, m-am trezit cugetând, zilele trecute când, aflată într-o sală de spectacol, pentru o clipă atenția mi-a fost distrasă de la vizionarea aventurilor „Celor trei purceluși” de chipurile și gesturile spectatorilor… „Bine, știam de ceva vreme că cei mici sunt oglinzile noastre, dar parcă mai accentuată ne este oglindirea în sălile de teatru!”, mi-am zis.
De ceva vreme, în fiecare duminică aproape, merg cu fetița mea de 3 ani la teatru de păpuși. Ne-am format, așa, un fel de tabiet, o evadare a noastră de o oră într-o altă lume, una minunată acolo pe scenă. Spre marea mea bucurie, de fiecare dată sala de spectacol se dovedește a fi neîncăpătoare, iar bucuria, în general, a celor mici este atât de reală că te molipsește vrei, nu vrei și te transformă și pe tine în personaj de poveste.
Totuși… N-am putut să nu remarc, ieșită pentru câteva clipe din poveste, că, dincolo de bucuria lor, micuții oglindesc, pe alocuri dureros, dar atât de fidel educația primită de la părinți… Bunăoară, n-am putut să nu remarc atitudinea (haioasă, acum, cumva) a unei fetițe-domnișorică de 5-6 ani, care, în loc să fie atentă la ce se întâmplă pe scenă, era foarte preocupată să-și arate – prin mișcări bine studiate – unghiuțele perfecte, pilite, rotunjite, foarte, foarte roșii. Poate sunt eu absurdă, dar trebuie să recunosc, m-a întristat teribil imaginea unei fetițe atât de frumoase, dar atât de bătrână totuși… Apariția mamei mi-a justificat, însă, atitudinea fetei. O mamă foarte elegantă, care doar și-a plasat copilul pe scaun și a plecat, revenind cu zece minute înainte de terminarea piesei pentru a aduce fetei cele mai frumoase buchete de flori pentru actori (aproape am ratat finalul poveștii!)…
Am privit apoi, printre picături – povestea era mai importantă! – la chipurile mici și mari din sală. Dincolo de ținutele vestimentare, mămici și tătici care aplaudă cu zâmbetul pe buze, înclinându-și capetele în ritmul muzicii, au în brațe sau alături copii care aplaudă cu zâmbetul pe buze, înclinându-și capetele în ritmul muzicii. Mămici și tătici cu brațele încrucișate, capetele drepte, privirea înainte, fără nicio expresie pe chip au în brațe copii cu exact aceeași (non)expresie, iar tătici sau mămici morocănoși sau plictisiți au, după primele aplauze entuziasmate ale odoarelor lor, parteneri la fel de ursuzi. Părinți preocupați, în sala de teatru de păpuși, de mesajele de pe telefoane, au alături copii neatenți…
Și piesa s-a terminat.
Cu fiica mea alături aplaudăm frenetic, în picioare, povestea și cântăm odată cu Nana, Nini, Nunu – cei trei purceluși care împreună fac cât unul – ne îmbrățișăm și promitem că vom reveni.
Sunt fericită ascultându-mi fiica în drumul spre casă povestindu-i tatei cele petrecute, conștientă fiind de posibila traducere a acestei satisfacții părintești ca lispă de modestie, sunt fericită spuneam, de oglinda mea…
Lasă un răspuns