Sint doua virtuti crestine pe care omenirea, in ansamblul ei, nu le-a putut practica niciodata, iar ca individualitati, doar marii sfinti: 1. „Sa te scazi pe tine, ca altul sa creasca”, diminuind ego-ul tau pina la anihilare; 2. „Sa-ti iubesti aproapele (chiar si vrajmasii) ca pe tine insuti”. Sint doua invataturi, doua indemnuri, doua exemple personale, sint axa morala a lumii, sint dincolo de firea naturala a omului. Cine ar concede sa renunte la faima sa, lasind locul altuia? Cine poate iubi si ierta pe vrajmasul care te batjocoreste, te scuipa, te chinuieste si se bucura de patimirile si de moartea ta? Intelegerea si practicarea celor doua virtuti fundamentale sint calea de acces inspre temelia vietii spirituale desavirsite, cadru deschis pentru intilnirea contrariilor, unde radiante, unde luminoase. Despre prima mare virtute ne-a lasat pilda nemuritoare Ioan Botezatorul. Despre cea de-a doua, insusi Iisus Hristos, aflat in agonie, rastignit pe imundul deal al Capatinii, de la virful Golgotei. Viata Sfintului Ioan Botezatorul ne este cunoscuta in toata simplicitatea si rigoarea ei. I se spunea inger in trup sau om ingeresc, atit de aspra i-a fost viata si de intransigenta asceza. Moartea sa violenta avea sa incheie era vechi testamentara, lasind locul „Noului Legamint” adus de Iisus. Avea si Ioan ucenici, discipoli, avea o uriasa faima in Iudeea in zilele cind Iisus a venit la repejunile Iordanului pentru a se boteza. Cind il vede, Ioan exclama uimit si coplesit: „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?” Toate cele patru Evanghelii consemneaza smerenia absoluta a lui Ioan si una dintre cele mai neasteptate, mai emotionante si mai iesite din comun declaratii – marturisire: „Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca. El e cel caruia nu sint vrednic, plecindu-ma, sa-i dezleg cureaua incaltamintei.” Cine dintre toti oamenii de pe acest pamint ar spune despre sine ca doreste sa se micsoreze, im vreme ce aproapelui sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca in glorie si faima? Firesc ii este omului rationamentul invers: sa voiasca a creste si a propasi el pe seama si in dauna celorlalti. Omul obisnuit nu se va declara niciodata satul de laude, complimente si plecaciuni. Egocentrismul si idealizarea propriului Eu sint dorintele sufletului omenesc, nu infringerea sinelui sau recunoasterea superioritatii altuia. Si totusi, Ioan Botezatorul chiar asta face, lucrul asta de necrezut, de potrivnic firii omenesti, de scandalos pentru orice psihie normala. Atitudinea sa contrazice fatis tendinta oricarei individualitati de a considera legitim sa-si acorde numai drepturi, cit si monopolul dreptatii sale. Prin smerenia sa absoluta, prin iubirea totala fata de un altul (respectiv pentru Hristos), Ioan Botezatorul ne poate fi pilda pe calea infringerii neroadei noastre trufii, a egoismului nostru ridicol, indemnindu-ne a ne fereca in carapacea ermetica a sinei nostre totalitare. V-ati intrebat vreodata daca puteti practica cele doua virtuti crestine? Cine poate, are toata consideratia mea. Pe mine sa nu ma intrebati daca pot. Mi se face si frica sa ma gindesc.
Vasile PRUTEANU
Lasă un răspuns