Doru Octavian Dumitru: ”Avem o televiziune de tip fast food. Aş fi curios să văd, peste 20 de ani, mintea copiilor care mănâncă televiziunea şi internetul”

• interviu în exclusivitate acordat corespondentului Ziarului de Bacău, Aurel V. Zgheran

Un om vesel este şi un om bun; râsul deschide sufletul omului, aşa cum tâlharul de pe cruce a deschis Raiul! Românii au o „fabrică de râs”. Este Doru Octavian Dumitru, pe care, atunci când îl ai în faţa ochilor trebuie să fii ursuz ca şteiul rece ciocnindu-se cu obrazul mâhnit al veşnicei singurătăţi, ca să stai locului, pe scaun. Numai snobii fug, ca albinele de fum, de la un spectacol cu Doru Octavian Dumitru, actorul de comedie cu o faţă care mimează imperturbabil veselia şi naivul. Între diversele forme de manifestare a comicului, versiunea lui este amprentată inconfundabil. Deşi fiecare spectacol care aduce în scenă comicul, ca mijloc artistic, are aceleaşi ţinte ale satirizării întâmplărilor obişnuite, petrecute la un pas de noi, actorul Doru Octavian Dumitru descoperă la microscop miezul lor, scoate la suprafaţă tarele umane, viciile, moravurile, răscolind adânc în tipologii de personaje ridicole, pe care le condamnă drastic la râsul până la lacrimi al spectatorilor. Doru Octavian Dumitru satirizează orice cusur uman care ar provoca o dramatică văicăreală, dacă ar vătăma şi durea. Însă oamenii se prăpădesc de râs, de propriile tare!

• Domnule Doru Octavian Dumitru, râsul poate modela omul?
• Omul bun râde. Pe când râsul celui rău, chitit pe aranjamente, pe strâmbe, pe săpat, e o grimasă. O ţară care râde este sănătoasă. Umorul trebuie luat cu linguriţa, la regim, să nu cadă greu la stomac – la creier cade greu mâncarea spirituală, căci are şi ea colesterolul ei. Dacă am avea guşă la creier, ne-ar trebui seminţe spirituale decorticate. Acesta-i umorul!

• Cum aţi venit de la Arad la Bacău?
• Când a început contrarevoluţia din Ungaria, tata era comandantul Punctului de Frontieră Curtici. Bunicul m-a dus în Moldova, la Buhuşi, pentru a fi în siguranţă. Părinţii au mai rămas o perioadă, la numai o fâşie de hotar de primejdia tancurilor sovietice.

• Aţi fost un inginer de avioane?
• Nu, aşa se aude, dar am altă pregătire: în instalaţii. Nu am pus umărul, ci umorul în industria avioanelor: am făcut „brigadă”! Mi-a povestit mama că într-o zi, pe când aveam 4 ani, m-am urcat pe un scăunel şi am făcut „show” la grădiniţă, pentru copii, mame şi educatoare. Peste ani, tata avea să îmi spună: „Am impresia că tu nu ai nimic decât scena!”.

• Sunteţi absolvent al Facultăţii de Umor din America?
• Nu. M-am documentat acolo. În America mi s-a dezvăluit o altă deschidere către comedie. Mă definisem până în anii ’97, ’98, dar am învăţat să scriu în stil american. Acum fac totul fără teamă. Îmi reevaluez continuu propriile opinii despre umor, verific dacă părerea mea corespunde oarecum cu realitatea, păstrez cadenţa permanentei schimbări a realităţii.

• Există tineri comici români interesaţi să vă întrebe?
• Până la comedie este o întreagă educaţie spirituală. Competiţia show business-ului e o industrie întreagă. La noi există un gen de divertisment, mai lejer, dar totul se învaţă, nu vine nimic pe de-a gata! Unor tineri amatori de comedie le-am spus: eu sunt prima mână, ceea ce vedeţi voi direct din America e, în cel mai bun caz, a treia, a patra. Atât timp cât nu eşti conectat la viaţa de acolo, nu poţi realiza decât o interpretare mecanică. Şi le-am propus o şcoală. Una unde se munceşte şi se învaţă. Numai aşa ies la final bijuterii. Dacă eu aş fi fost un comic tânăr şi ar fi existat un Doru Octavian Dumitru care mi-ar fi propus să învăţ, aş fi exploatat aceasta la maximum. Poate lor le este teamă că, făcând şcoală cu mine, ar fi un Doru II. Nicidecum! Dan Puric, de exemplu, a fost elevul lui Dem Rădulescu şi nu este câtuşi de puţin Dem II. Nu sunt de acord cu promovarea tinereţii mai mult decât a maturității, a înţelepciunii. A sufletului tânăr, da, iar dacă şi una şi cealaltă merg mână în mână, e ideal. Însă niciodată o luptă nu s-a bazat pe mânji, s-a bazat pe cai! Este important şi posibil să ne extindem capacitatea mentală, să mărim acumulările cerebrale.

• Ne invadează umorul facil?
• Tinerii cu umor facil caută drumul cu propriile lor mijloace, imitând, mimând stilul american. Trebuie să se adune între ei şi să-şi facă nişte ateliere de lucru pentru ca încet-încet să-şi definească exact poziţia în comedie. Avem comici de trupă după care se pot inspira.

• Ce oportunităţi aţi ratat, sau la care aţi renunţat?
• Eu lupt cu mine însumi, în relaţie cu cei din top. Eu pe mine însumi mă raportez la cei din top, de pe planetă, încercând să nu am niciun fel de poziţie exactă faţă de ei.

• L-aţi cunoscut pe Martin Lorens?
• Nu. Îl admir. Managerul lui a dorit să colaborăm, a insistat. Călătoresc mult şi nu am vrut să îl încurc.

• Ce vă inspiră în creaţia personajului?
• Personaju-i deja făcut, este DOD! Totul mă inspiră. Sunt o uzină care preia tot ce se întâmplă, şi prelucrează.

• Televiziunile de azi cum vi se par?
• Nu fac ce şi cât trebuie pentru elementul educaţional. Livrează lucruri facile. Tot ce se oferă în spaţiul public înseamnă calorii pentru creier. Avem o televiziune de tip fast food. Cineva era curios să vadă ficatul copiilor care mănâncă produse fast food, peste 20 de ani. Eu aş fi curios să văd, peste 20 de ani, mintea copiilor care mănâncă televiziunea şi internetul.

• Fiul dumneavoastră vrea să facă umor?
• E talentat de mic în a spune glume. Categoric are nevoie de educaţie solidă. Comicul este barajul după care apa se revarsă numai cât trebuie pentru irigare. Altfel, inundă complet. În România oamenii nu mai au gospodării în cap, nu mai au nimic, plutesc. Nu-i bine nici chiar aşa!

• Cum se împacă familia cu ideea de a fi actor?
• Nu sunt actor, sunt comediant. Familia primeşte bine ideea de a fi comediant, dar sunt mereu departe de casă şi pe zi ce trece se vede tot mai mult că ea suferă. Fiecare alege ce vrea de la viaţă. Fiecare caută „luminiţa” în felul lui. Comicul oferă alternativa.