După ce a trecut sărbătoarea Sfîntului Valentin, iată că a sosit și ziua amorului la români. Se cheamă Dragobete, de la „beat de dragoste” sau Sân Ion de primăvară, fiu al Babei Dochia. I se mai spune și „Dragomiru-Florea” și „Granguru”, pentru că acum are loc nunta păsărelelor din pădure. Dragobetele se serbează pe 24 Februarie. Este momentul în care, în anumite zone rurale din țară, cete de fete și flăcăi „fac Dragobetele”, pornind în lume chiuind și hăulind pentru a culege ghiocei și viorele. Tinerii schimbă vorbe de dragoste între ei, sperînd să fie iubiți pe tot parcursul anului. E drept, pe gerul de afară, probabil, anul acesta, tinerii vor rămîne doar la schimbul de vorbe.
Dragobetele este la români o făptură mitică (asimilată cu Eros), care personifică logodna animalelor și, prin extensie, a fetelor și băieților. Această sărbătoare patronată de el este asociată cu momentul în care animalele devin fertile. Gospodinele dădeau în ziua de 24 februarie păsărilor domestice hrană cu efecte afrodisiace. Dragobetele, personificare magică a iubirii era însoțit de zîne numite Dragostele. Soli ai destinului și al evenimentelor implacabile, acestea îl pîndeau pe om pe cele mai neașteptate cărări ale vieții. Ele cunoșteau anume cuvinte de dragoste, pe care le șopteau tinerilor îndrăgostiți, pentru a-și atrage iubirea dorită. Pentru a avea efect, nimeni în afară de urechea ființei iubite nu trebuia să audă aceste șoapte de dragoste. Altă cerință a Dragobetelui era juruința de a nu se minți unul pe altul, pe care și-o făceau pentru tot anul îndrăgostiții. Se spune că cine aude astăzi pupăza are noroc în dragoste tot anul. (C. Gh.)
Lasă un răspuns