Cei mai virstnici dintre romani isi amintesc, cu siguranta, de tragedia taranului care a murit de foame intre doua piini – cea veche, recolta trecuta, care se terminase, si cea noua – inca neculeasa. Parabola foamei, de care credeam ca am scapat pentru totdeauna, ne pindeste de pe cimpurile arse de spuza fierbinte a secetei, de pe ogoarele insetate, ce tinjesc dupa apa belsugului. Guvernantii au intrat brusc in alerta de gradul zero, producatorii agricoli sint cuprinsi de febra neputintei in fata iminentului colaps alimentar, iar specialistii incearca sa resusciteze sperantele intr-o minune cereasca ce nu promite, totusi, mare lucru. Precipitatiile din aceasta prima parte a anului sint sub o treime din valorile perioadei similare a anului trecut, punind la respect mai ales Cimpia Romana si jumatatea sudica a Moldovei. Culturile de porumb, soia si floarea-soarelui sint cele mai amenintate. Este nevoie urgenta de irigatii. Din cele peste trei milioane de hectare amenajate, lasate mostenire de vechiul regim mai sint in stare de exploatare sistemele pentru mai putin de sase sute de mii de hectare, din care in precedentul an agricol au fost utilizate sub jumatate din aceasta suprafata. Pentru reabilitarea sistemului national ar fi necesari peste douasprezece miliarde de euro, luindu-se in calcul inclusiv reluarea amenajarii sistemul hidrotehnic si de irigatii Siret-Baraganul, ale carui lucrari erau in linii mari finalizate acum douazeci de ani, dar care au fost abandonate total, cu un decont de paguba urias. Opera distructiva la care s-a dedat taranul roman sustinut de proletariatul agricol a fost totala si aproape definitiva, pentru ca acum sa plinga in palme, de neputinta. Presupunind, prin absurd, ca am face rost de acele miliarde, cit timp ne-ar trebui, si ce eforturi omenesti si materiale, pentru a reface tot ceea ce s-a distrus, furat, vandalizat!? Iar seceta nu asteapta sa i se puna capastrul, loveste si ne tine la respect. Astfel ca vorbele in vint risipite, ca o scuza, de cei ce sint responsabili de piinea tarii, nu fac decit sa accentueze starea de nesiguranta si de protectie alimentara a consumatorilor. Care simt deja loviturile secetei: aprecierea preturilor in piete si magazine, la legume-fructe, carne si preparate, pe fondul ofensivei produselor importate din tarile europene, si nu numai de aici. Fenomen sustinut si de propriile practici falimentare in ce priveste regimul pamintului, din suprafata arabila totala a tarii doar putin peste o treime fiind cultivata.
Cu alte cuvinte: avem exact ceea ce meritam. Ne-am varsat singuri pe picioare oala cu ciorba clocotinda si acum inca ne mai oblojim ranile. Constatarile alarmiste, lamentarile si bunele intentii ale guvernantilor, alaturi de lipsa resurselor si a programeloor, nu rezolva nimic. Lacrimile (cele mai multe, de crocodil) pot iriga cel mult o palma de pamint. A carui recolta nu satura nici o gura. Astfel ca, in loc sa mincam suficient, de calitate si ieftin, vom trebui ca in urmatorii ani, suficient de multi dupa cum se prezinta lucrurile, sa ne multumim cu putin, prost si scump. Drept rasplata pentru dusmania distructiva cu care ne-am luat piinea de la gura. Am inteles, totusi, ceva, acum, cind platim rautatea, prostia si lacomia: creatia tehnica umana nu a avut niciodata culoare politica si nici nu a indoctrinat pe nimeni. Un adevar mai valabil ca oricind acum, cind pamintul cere apa si noi nu i-o putem da. Este setea care ne omoara sperantele.
Lasă un răspuns