Orchestra simfonică a Filarmonicii „Mihail Jora” a încheiat cu strălucire cea de-a 24-a ediție a Festivalului „Enescu – Orfeul moldav”, oferind publicului un program bogat în lucrări de mare profunzime și virtuți artistice, cu un solist de o virtuozitate orbitoare. Cele trei zile dedicate marelui nostru compozitor s-au constituit în sărbători luminoase, în privilegii memorabile pentru interpreți și auditori, în clipe covîrșitoare de înălțare spirituală.
Concertele dirijate de Ovidiu Bălan sînt întotdeauna minunate înfăptuiri muzicale, dezvăluind mereu nebănuite lumi de sensibilitate, comori de inspirație, orizonturi de infinită poezie. N-a făcut excepție nici concertul de închidere a festivalului. Dimpotrivă. Fiecare lucrare asumată în repertoriu a înflorit generos, în cele mai netulburate splendori ale ei, fiecare cu viața și sensurile ei metafizice. Dirijorul a avut sub bagheta sa o orchestră extrem de bine antrenată, supusă timp de zece zile unei munci uriașe pentru imprimarea a peste o sută de secvențe din opere, destinate soliștilor de teatru liric. Cred că repetițiile asidue, făcute cu minuție și seriozitate, au performat orchestra în asemenea manieră, încît fiecărei nuanțe să-i fie găsită culoarea necesară unei luminoase recepții emoționale. „Rapsodia I – a” de George Enescu a căpătat, într-o asemenea punere în pagină, o admirabilă exaltare folclorică. Suna atît de apropiat, atît de adevărat, de parcă țăranii figurați în holul „Salonului mare” pentru concertele camerale ar fi coborît din imagini direct în jocurile, horele, bătutele, corăgheștile din bătătură. Firesc, din moment ce muzica este a sufletului nostru. Fără să renege construcțiile muzicale de ținută folclorică, George Enescu a pus în rapsodie o expresie imens îmbunătățită înlăuntrul unei magistrale mînuiri a formelor tradiționale, „pictînd” tabloul unei patrii pe care o iubea tulburător de mult.
Partea a doua a programului avea să fie uimitoare, prin asumarea „Concertului nr. 2 în Mi bemol Major” de Karl Maria Weber, nu atît prin binecunoscuta lucrare a compozitorului german, cît prin sensurile ei multiple date de interpretare. Considerat unul dintre cei mai faimoși clarinetiști ai lumii, Aurelian Octav Popa (solistul concertului) s-a dovedit un adevărat poet al instrumentului, înfățișînd muzica într-un interesant veșmînt romantic, iluminînd dintr-o perspectivă modernă pagini mult prea încovoiate de melancolii și tristeți copleșitoare. Explorînd cu grație nealterată posibilitățile instrumentului, solistul a fermecat publicul cu sonorități catifelate, cu o limpezime de cristal a melodicii, într-un flux de gîndire extrem de apropiat de sensibilitatea lumii contemporane. Aurelian Octav Popa este un mare maestru al nuanțelor cu știința și puterea de a face din fiecare partitură o bijuterie cu sclipiri diamantine. Temperament puternic, solistul a pus în jocul său o energie tinerească pe fondul unei gîndiri remarcabile, reușind să confere o expresivitate profundă unei muzici filate cristalin în măiestrite sonorități. În viziunea sa, reveria este lăsată să curgă în voia ei, netensionată, cu ușurința unei inimi ce pulsează viață fără nici un efort.
Desigur, de la întîlnirea atît de fericită a artelor muzicale nu putea lipsi Beethoven. Maestrul Ovidiu Bălan a considerat că cea mai potrivită acestui festival ar fi „Simfonia a V-a în do minor”, a „Destinului”, căreia i-a asigurat o ținută de mare sărbătoare, realizînd-o unitar, compact, uneori sărind peste pauzele de o măsură care nu i s-au părut necesare. Muzica a sunat amplu, cu o imensă bogăție de nuanțe și culori, cu acorduri de un rafinament amețitor, cum numai un artist de mare altitudine este în stare să o redea. Nu este de mirare că maestrului Ovidiu Bălan i-a fost atribuit „Premiul Criticilor Muzicali din România” pentru excepționala interpretare a lucrărilor beethoveniene.
Am putea spune, fără remușcări inutile, că actuala ediție a Festivalului „Enescu – Orfeul moldav” a fost o adevărată sărbătoare atît a spiritului, cît și a sufletului. (Vasile PRUTEANU)
Lasă un răspuns