Românul post-decembrist are o obsesie; cum nu-i convine ceva, scandează: De-mi-si-a! Nu contează dacă cel care trebuie să plece este director, lider de sindicat sau ministru; dacă își merită soarta, sau nu. Șansele de reușită ale acestei elegante invitații sînt, și ele, direct proporționale cu scaunul, mai mare sau mai mic, al celui intrat în dizgrațiile mulțimii revoltate, devenit proscris. Cu cît e mai jos, cu atît pleacă mai repede, deseori și cu niște lovituri prin anumite părți ale corpului personal. Chestiunea se complică atunci cînd, pentru a te face auzit, trebuie să-ți întărești vocea. Eventual să urli. De regulă, în vînt.
Cel mai nou: un demnitar cu rang înalt în ierarhia puterii este, de cîtva timp, preferatul presei străine și, prin efectul simpatic, și al unei părți importante din media românească. Asupra dom’ ministrului cu pricina planează suspiciunea (” Die Welt” ) unei afaceri oneroase (șpagă în toată regula) de vreo două milioane și jumătate de parai. Bani, nu glumă! Venitul unui muritor de rînd pe vreo două secole și jumătate, poate chiar trei. Pentru ce? Pentru un favor și-o aprobare, acolo, dacă nu dai tu, o să dea altul, și treaba tot iese.
Dacă scandalul cu pricina ar fi avut un alt actor, vorbitor de altă limbă, nu cea românească, pînă acum am fi asistat și la o arestare, cu anexă de proces. La noi, în schimb, e liniște și pace, doar puțină agitație într-un pahar cu apă. Zvonuri fără acoperire. Exagerări ale presei. Intenții de discreditare. Aceleași adjuvante folosite ca și în alte cazuri la fel de, sau poate și mai celebre: privatizări pe bază de favoritisme cu șpagă, experți financiari omeniți cu onoruri regești doar pentru „a pune o vorbă bună” la locul și momentul potrivit, devalizatori de instituții bancare, purtători de „grade” înalte. Nimic ilegal. Toți își văd, netulburați, de treburi spre „binele poporului”. Demisie? Ce-i aia? Pentru ce? Noi sîntem imaculați, nu știm, n-am văzut, nici pe-acolo n-am trecut!
În Occident, o simplă aluzie se poate trasforma într-un caz notoriu. Președinți, miniștri, lideri politici, parlamentari, alți oameni de stat, au dat și continuă să dea socoteală pentru acte și fapte ce contravin legii. Nu este loc pentru discuții, cine greșește, plătește. Fotoliul de demnitar este înlocuit cu patul tare de celulă, costumul elegant, la șapte ace, cu zeghea de pușcăriaș. La noi e tot așa, dar puțin mai altfel. Cine-i tare în parcare, la fel rămîne. Cade plevușca, cine ce nevoie are de ea? Nu prezintă interes! Calitate, moralitate, onorabilitate? Să fim serioși! Cine a spus că politica e morală s-a înșelat. E un naiv. Interesul dă măsura. Știi să ți-l urmărești, ai cîștigat; nu, ești un perdant. Vorbele vin și trec. Se uită! Folosul rămîne. Vezi marile scandaluri din ultimul deceniu și ai tot atîtea confirmări. Cîte demisii pe la vîrfuri au fost? Puține! Mai curînd, retrageri strategice de tipul „ieși din gura lupului pînă nu te-nghite și apoi revino la suprafață pentru a respira aer proaspăt”. Iată de ce aștept, ca mulți alții, dacă și ce capete încoronate vor cădea în afacerea (ca și abandonată) FNI, sau cea a SOVINVEST-BRS ori BIR. Ați mai auzit spunîndu-se ceva despre mărimile (nicidecum despre patronii care le-au gestionat) care au proptit cu influență mega-afacerile frauduloase în schimbul unor „atenții” de ordinul zecilor de mii de miliarde? Toți sînt bine și la locul lor. De-asta zic, din nou: ce-i aia demisie, oameni buni?! Un cuvînt oarecare din lexicul românesc, fără relevanță de la un anumit nivel în sus. Fiindcă în jos nu interesează pe nimeni. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns