Mă-nvîrt prin piață de ceva timp, i-am dat ocol de vreo trei-patru ori, dar nici că mă hotărăsc ce și de la cine să cumpăr. Aș vrea cît mai multe, de, ochii văd, inima cere, dar nu-i putere, și trec mai departe, de la tarabă la tarabă, poate-poate dau de vreun precupeț cu frică de Dumnezeu și respect față de client. De unde! Speranțe deșarte! Prețurile ard, dar nu din cauza caniculei, în nici un caz! Te frig și nu te lasă să te-apropii de ele! Pacoste, nu altceva! Părăsesc piața și trec alături, în parcare. Comerț angro. Cam „pe lîngă”, dar se face. Și fețele oamenilor parcă-s altfel. Ceva mai albe, iar mîinile, mai aspre. De la munca cu pămîntul. „Dincolo”, le-am observat, sînt pline de ghiuluri, iar chipurile, ciocolatii. Nu de soare, nici de supărare. Așa-s ele, pur și simplu! Gardul din fier forjat, pe care-l știți atît de bine, desparte două lumi: cea a comercianților-bișnițari de producătorul pe al cărui cap apasă toate belelele. Privesc marfa din camioneta cu număr dintr-un județ de prin nordul țării. Căpșune frumoase îmi fac cu ochiul. „Hai, tataie, că ți le dau cu-n pol jumate kilul, pe alese. Nu scăpa ocazia!”, mi se adresează omul, care văd că nu-i prea vesel. Ce să-i faci, fiecare cu grijile lui! Umplu ochi o pungă mare, de plastic, tip Metro, scot banii și-mi zic tare, s-audă și el: iaca, am salvat o foaie! Da’ nu-nțeleg de ce mi-ai făcut reducerea, am eu o moacă de amărît, sau ce? Nu, nene, ăsta-i prețul la producător, oricine vine la mine tot banii ăștia-i dă, da’ vezi, eu n-am loc la tarabă. Stric piața. Nu i-ai văzut? Cer cu cinșpe-două’jde mii mai mult decît mine, ei vînd ce cumpără de-aici. Dacă mă dau băț, îmi fac felul. Nu aici, ci pe drum, undeva, m-așteaptă la cotitură. Eu pierd-nu pierd, da’ de la mine 30 și 50 (de mii) la ei, doar că trec cu marfa peste gard, e-o cale destul de lungă, adică de scumpă. Și spune-mi, te rog, matale, cine iese pînă la urmă în pagubă? Cumpărătorul. Uite, sezonul lor, al căpșunelor, se cam termină, dar prețul tot cu coada sus se ține. Zi-mi că n-am dreptate!
Lîngă omul cu pricina, de-a dreapta și de-a stînga, se rînduiesc alte mașini cu marfă proaspătă. De Bacău, de Galați, de Buzău, de Vrancea. Cu roșii, varză, cireșe ori conopidă. An secetos, dar cu belșug de trufandale. Să mănînce tot omul. E meritul lor, al țăranilor, care numai ei știu cum fac și cît cîștigă, nu mare lucru față de munca și cheltuielile pe care le au. Dacă nu s-ar confrunta cu concurența asta silită a „comerțului liber”, piața ar fi mai ieftină cu 30-40 la sută. Ăsta-i „impozitul obligatoriu” pe care îl suportăm zilnic. Dar cine să vadă, cine să audă, cine să ia măsuri? Dacă încerci să deschizi gura spre a-ți exprima o nemulțumire riști să-ți atragi toată furia dezlănțuită a celui apostrofat, amenințările și grosolăniile lui fără limită, chiar și o bătaie bună. Asist, întîmplător, la o scenă provocată, practic, de nimic: o doamnă în vîrstă, fostă profesoară, încearcă să obțină o explicație de la comersantul balaoacheș pentru calitatea mărfii care nu corespunde mai deloc cu prețul. El, un țîngău obraznic, cu tuleie de mustăți, i-ar putea fi nepot doamnei. Alungat de la școală pentru nesilință și proaste rezultate, dar ajuns în postura de a face legea. O avalanșă de înjurături se abate asupra stimabilei femei: lua-v-ar dracu’ de pensionari calici și puturoși, la muncă cu voi, că mîncați degeaba banii noștri! Nimic nu vă place, tot timpul vă plîngeți. La cimitir cu voi! Vezi că acuș’ te iau de-o aripă și mătur piața cu tine! Nu-ți place, nu lua, pațachină, ai pretenții, nu? Ia uite mă la ea! Și tot așa, într-un recital de neam prost și complet lipsit de respect, derulat pe fondul rînjetelor celorlalți precupeți de-același calapod, dar și al indiferenței clienților din preajmă.
Stai calm și vezi-ți de-ale tale, îmi spune un cunoscut care tocmai apăruse. Scene de-astea se întîmplă în fiecare zi, n-ai nici o șansă să le curmi. Asta-i piața! Prea sînt mulți cei care trăiesc bine din specula ei, așa că mojicia unuia sau altuia e o chestie de virtute. Tu nu faci parte din ea, dar te poate atinge unde doare mai tare. Așa că ai grijă! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns