Dacă e sfîrșit de decembrie, e timpul schimbării. La români, acest moment astral a cunoscut, în ultimele decenii, conotații cu mult mai largi decît cea a primenirii calendarului. Istorie trăită. Istorie făcută. Speranțe și deziluzii. Încredere și decepție. Puterea de a relua totul de la capăt, de a reclădi ceea ce nu a fost turnat bine în tipare. Capacitatea de a recunoaște erorile și a le corecta. Curajul de a ne asuma responsabilități. Decembrie a devenit, astfel, timpul predestinării, cînd ni se rostuiesc ursitele. Care vor fi ele în anii ce urmează?
Retrăiesc momente din urmă cu 55 de ani. Din 31 decembrie 1947, dimineața. La singurul aparat de radio din mahalaua noastră de ceferiști, un comunicat către țară, difuzat din treizeci în treizeci de minute, a adunat întreaga suflare de truditori la calea ferată, plus liota de copii. A abdicat regele. Comuniștii au preluat puterea. Poporul și-a luat soarta în propriile mîini. Sîntem proprii noștri stăpîni în propria noastră țară. Nu pricep mare lucru, așa că întreb pe cineva: ce se-ntîmplă, nene? Nici explicațiile pe care le primesc nu mă luminează prea tare la minte; ce să-nsemne, țîcă, niște golani l-au alungat pe rege de pe tron și s-au pus ei în locul lui. Întunericul din mintea mea persistă, poate e chiar mai adînc, astfel că în semn de protest atac primele două versuri din „Trăiască regele”. Proastă inspirație! Mă trezesc peste cap cu o scatoalcă de văd stele roșii, urmată de întrebarea: e, acum te-ai lămurit? Taci dracu’ din gură, vrei să ne bagi în necaz? Abia în anii ce au urmat aveam să mă lămuresc deplin de tîlcul întîmplărilor din acea zi de sfîrșit de decembrie și de binefacerile care aveau să urmeze: foamea, trupele sovietice de ocupație, trenurile care ne pustiau țara pornind spre soare-răsare. De-atîta lumină venită de la răsărit, în compensație la jaful generalizat practicat de sovromuri sub oblăduirea datoriilor de război, nici nu ne mai vedeam unul pe altul, devenisem orbi și mulți, nu de admirație și încîntare, ci de furie și neputință. Au trecut peste noi și ne-am îndreptat, glorioși, spre epoca de aur cu împliniri mărețe, desculți, dar mîndri, flămînzi dar puternici și optimiști. De-atîta fericire, cădeam din picioare. Și a venit un nou decembrie: ’89. Un nou timp al schimbării. Nu de tron. De sistem. Treisprezece ani de tranziție. Dureroși și plini de frustrări. Certitudine în incertitudine. Reformă și corupție generalizată. Politicianism de duzină și politici ale demolării. Nivel de trai în continuă degradare. Negarea valorilor. Neputință și lipsa dorinței reale de a dezamorsa criza. Promisiuni fără acoperire. Străfulgerări de schimbare, ca niște amăgiri doar. Drumul spre Europa și spre NATO. Libertatea (declarată) a presei și desființarea vizelor, dar permanent pîndite de pericole. S-avem, totuși, răbdare! Lucrurile mari nu se fac bătînd din palme. Pînă cînd ne va fi tuturor bine, n-avem decît să ne amăgim cu opulența potentaților. Cu traiul prin reprezentanți. Per total, media e în creștere, și asta contează!
Dar e sfîrșit și început de an, e timpul primenirilor și nu se cuvine să le întîmpinăm într-un ton pesimist. Iată de ce continui să cred că decembrie va aduce, cîndva, soarele pe ulițele tuturor românilor, spre a le lumina viața. Fie ca această minune să se făptuiască chiar astăzi! (Mihai Buznea)
Lasă un răspuns