• în direct, prin internet, Bacău-San Francisco, un inteviu cu un român, băcăuan de origine, care și-a găsit un loc de frunte printre americani
Zilele trecute am avut șansa de a „intra” pe adresa și e-mail-ul unui tînăr american de origine română stabilit în California, la San Francisco. Știind că este plecat de pe meleaguri băcăuane, l-am conectat prin internet.
– Cine ești, dumneata, Tiberiu Jămneală?
– Sînt un băcăuan, ca și dumneavoastră; am 31 de ani, de curînd împliniți. Am aproape un metru și nouăzeci de centimetri înălțime, o greutate în jur de o sută de kilograme și trăiesc pe picior de 44 cm. În puținul timp liber de care dispun sînt prezent la sala de sport pentru a-mi menține condiția fizică. În anul 1990 am absolvit Liceul „George Bacovia” (astăzi „Ferdinand I”), după care am urmat cursurile Facultății de Fizică a Universității București. Îngrijorarea ce m-a cuprins încă din pragul absolvirii)în legătură cu viitorul loc de muncă, bulversarea întregii vieți economico-sociale produsă după Revoluția din Decembrie 1989 și nesiguranța realizării mele profesionale, dar și materiale, m-au determinat să acționez ca atare. Încă din anul III de facultate am susținut testul „Tofel” la Centrul Cultural American din București. Un test de limbă engleză și alte două teste din domeniul fizicii. Rezultatele obținute au fost atestate ca foarte bune de către un institut de cercetare din Statele Unite ale Americii. Ca urmare, mi s-a dat undă verde pentru continuarea studiilor la oricare dintre universitățile americane ce-mi puteau asigura cheltuielile necesare. Mulțumit de calitatea învățămîntului nostru, însă, am dus pînă la capăt cursurile facultății, pe care le-am absolvit cu calificativul maxim. Așa că, pentru State, au rămas masteratul și doctoratul.
– De ce „opțiunea americană?”
– Pentru că are un sistem de învățămînt,atît de stat, cît și particular, foarte bine pus la punct. Mă refer la dotarea tehnică, la calitatea universităților, dar și la perspectivele ce le oferă tuturor absolvenților. Așa că, analizînd mai multe oferte primite la cererea mea de la mai multe universități americane, am ales, pentru prestigiul ei, Boston University. Am expediat documentele solicitate și, în cel mai scurt timp posibil, am primit invitația de a fi bursier la cursul de masterat în fizică. În 1997 eram deja doctorand. Parcursesem o etapă de pregătire foarte complexă și obositoare, cu nu mai puțin de 12 examene, cu numeroase cursuri susținute în fața unor grupe studențești, cu multe nopți albe petrecute în activitatea de cercetare din laborator.
– Cum ai ajuns în California?
– Profesorul meu coordonator a fost insistent solicitat de Universitatea Berkeley din California. Fiind născut în San Francisco, l-au tentat atît meleagurile natale, cît și salariul. Mi-a propus să-l urmez, dar în condițiile susținerii unui sever test de specialitate la Universitatea Berkeley. Am stat oarecum în dubiu. Profesorul era prea bun pentru a renunța la el, iar față de conducerea Departamentului de fizică al lui Boston University aveam obligații morale. Mi s-a lăsat însă întreaga latitudine să hotărăsc asupra propriei mele situații. Și am susținut testul solicitat la Berkeley, pe care l-am trecut cu succes. Am plecat din Boston în septembrie 1999, dar cei de acolo mi-au păstrat vreme de un an locul pentru continuarea studiilor. Un gest care m-a copleșit și cred că n-au fost suficiente cuvintele de mulțumire și recunoștință față de cei care m-au găzduit și ocrotit vreme de patru ani.
– Consideri că te-ai realizat pe plan profesional, științific, material?
– Pentru orice om ambițios, viața cît de lungă ar fi, nu-i suficientă pentru a se declara total mulțumit de ce a realizat de-a lungul anilor. Sincer să fiu, mă consider și eu un om ambițios. În sensul bun al cuvîntului. În anii de masterat și doctorat am avut bucuria de a prezenta scurte comunicări la sesiunile științifice din domeniul fizicii organizate la Atlanta (statul Georgia) și Los Angeles (California). De asemenea, am semnat deja opt articole de specialitate în Revista Americană de Fizică, ultimile două articole apărute îndată după ce am intrat în producție. La 18 mai 2001 am susținut teza de doctorat. S-a terminat frumos: cu strîngeri de mînă, cu felicitări din partea comisiei și a colegilor care m-au însoțit. Trei zile mai tîrziu, am luat în primire postul de cercetător la filiala din Fremont (oraș satelit al lui San Francisco – n. r.) a unei mari companii producătoare de aparatură de control pentru industria de vîrf. Compania se numește Agilent Technologies, are peste 40.000 de salariați răspîndiți în numeroase filiale de pe aproape toate continentele. Aici am toate condițiile să mă realizez atît profesional, științific, cît și material. Abia a trecut un an de muncă efectivă în cercetare și am realizat deja o primă invenție. Nu dezvălui nimic. De altfel, în State, păstrarea secretului profesional este înainte de toate o consimțită notă de comportament.
„În America se muncește cu adevărat, dar munca e plătită”
– Ce trebuie să faci, cum trebuie să te comporți pentru a reuși în America?
– Întîi de toate, trebuie să ajungi în America. Și nu-i ușor. Concurența este mare și „sita” foarte deasă. Totuși, dacă ajungi aici, trebuie să dovedești ce știi, de ce ești capabil, ce calități ai. De menționat că aproape toate companiile își recrutează personalul din școli și universități. Ofertele de servicii sînt numeroase, dar testele sînt foarte stricte. În cele din urmă, singur trebuie să constați pentru care anume profesie ești bun. Și aceasta, înainte de a începe instruirea. Ajuns în situația de a ocupa un post, îți faci programul după cel al societății care te-a angajat. Nu se plimbă nimeni fără treabă precisă, nu te faci că muncești. Rezultatele muncii fiecăruia se adună permanent în memoria calculatorului și, nu de puține ori, fac obiectul analizei de către cei în drept. Iar în caz de disponibilizări, pleacă cine-i mai slab, chiar dacă, întîmplător, e oarecare rudă cu șeful, cu patronul. În State se muncește cu adevărat. Dar și munca este plătită onorabil. De aici decurge și progresul rapid în toate domeniile.
– Deci se muncește, nu glumă!
– Nu pe toți tinerii dornici de emigrare în America îi așteaptă Grădinile Edenului. Ajunși cumva aici se trezesc într-o situație poate la fel cu cea din țară. Pîinea se capătă prin muncă, nu prin furt, cerșetorie, trafic de droguri, Mi-amintesc de un caz pe care mi l-a relatat taică-meu, în ultima mea vacanță în România. E vorba despre fiul unui fost demnitar care, probabil, trăiește și acum din pensia lui babacu’ . Într-o bună zi, tînărul îi comunică tatălui că vrea să plece în Italia, să trăiască altfel. „Bine, dar acolo ce vei face?”, îi spune fostul demnitar. „Păi ce fac și aici”, răspunde împricinatul. Tatăl și-a pus mîinile pe cap a lehamite. Ce să mai continue dialogul cu odrasla care îl chinuise pe tot parcursul liceului și n-avea habar nici măcar de noțiunea unei profesii oarecare?! Din fericire pentru americani, asemenea emigranți nu au șanse să ajungă aici.
– Ce anume îi atrage pe tinerii români în America? Cum sînt percepuți și văzuți de ceilalți străini?
– Cred că punctul principal de atracție îl constituie nivelul avansat de viață ce-l oferă America. Aici, cine muncește, nu suferă de foame, de insuficiența asistenței medicale, de condițiile de locuit. Apoi, pentru cei interesați de studii, este relevantă dotarea ultramodernă a tuturor instituțiilor de învățămînt, de stat ori privat. O altă atracție o constituie viața tumultuoasă a orașelor, a tuturor localităților, aprovizionarea excelentă, transportul avantajos.
În America simți deplina libertate și posibilitate de a te afirma pe toate planurile, dar nimănui nu-i este îngăduit să încalce libertatea celuilalt. Cu alte cuvinte, o libertate înțeleasă ca necesitate, cum ar spune orice filosof. Pe parcursul celor ani ani de cînd mă aflu în SUA nu am observat atitudini de respingere a compatrioților mei de către alte etnii. Populația Americii este foarte eterogenă. Sînt zeci de nații, dar nimeni nu spune despre el că este englez, irlandez, chinez, spaniol, italian, mexican, ci, în primul rînd, american. Personal m-am împrietenit încă de la Boston cu tineri vietnamezi, chinezi, spanioli, germani, parte dintre aceștia membri ai unei familii mixte. Aici primează comportamentul și sentimentul că trăiește în cea mai bogată țară a lumii. Naționalismul ori șovinismul nu dau nici un semnal de manifestare. SUA este o aglomerare de nații care au o patrie comună – America.
– Ai putea cuantifica, aproximativ, cîștigurile statului american de pe seama tinerilor specialiști români și pierderile suferite de statul român?
– Imposibil de a face o asemenea aproximare! Cred însă că America a beneficiat și va mai beneficia mult timp de aici înainte pe seama contribuției tinerilor specialiști români stabiliți în SUA. Nu-i vina lor, ci a statului care i-a determinat să-și exprime potențialul creator pe alte meleaguri. M-am convins personal cînd, la terminarea facultății, mi s-a promis un post de cercetător pe Platforma Institutului de Fizică de la Măgurele. M-a surprins nu numai proasta dotare a laboratorului în care trebuia să lucrez ori lipsa perspectivei unei dotări corespunzătoare, dar și nivelul salariului cu care eram ademenit. Ca să trăiesc modest, aș fi fost nevoit să apelez la o parte din pensiile părinților. Degeaba se trîmbițează de către clasa politică din țară că s-au luat măsuri pentru stoparea exportului de inteligență românească. Aceasta nu se face cu vorbe, cu ordonanțe, fie ele și de urgență, ci cu fapte.
„Între românii din America există o anumită stare de suspiciune, de invidie, de egoism”
– Îți este dor de țară?
– Nu încurajez pe nimeni să părăsească țara. Țara înseamnă părinții și bunicii noștri, frații, surorile. Dușmanul românilor este sărăcia, căderea economică, aproape inexplicabilă, lupta politică pentru putere și înavuțire personală și cîte altele. Eu nu fac politică, am viața mea axată pe domeniul științific, dar nu pot trece cu vederea harababura care a cuprins meleagurile natale.
– Cum apreciezi relațiile dintre comunitățile românești în comparație cu alte colectivități de străini?
– Ne aflăm la limita de jos a solidarității din acest punct de vedere. Chinezii, japonezii, mexicanii, de exemplu, au aproape în fiecare mare oraș centre ale lor, nu numai comerciale, financiare, ci și culturale. Se întrunesc periodic, dau petreceri, fac spectacole, țin consfătuiri. La nevoie, se ajută reciproc, se solidarizează cu cel în dificultate. Nu deranjează pe nimeni. Românii însă parcă nici n-ar exista. Rare cazuri de restrînse întîlniri de familie și cu totul întîmplător manifestări cultural-artistice. Doar cînd sosesc din țară grupuri de cunoscuți artiști. Există la românii din State, ca și din alte țări în care au emigrat, o anume stare de invidie, de suspiciune, de egoism. Atmosfera din țară este reprodusă și aici, ca o molimă ce nu-și găsește lecuire. La Boston, de pildă, am locuit într-un apartament cu un compatriot. Sosise înaintea mea în State și mă bucurasem că l-am întîlnit și că vom locui împreună o bună bucată de timp. Mă bucurasem precipitat. Interesul lui era să împărțim cheltuielile de cazare pe din două, cum era și normal. Anormală era însă atitudinea lui de om ursuz, necomunicativ, suspicios. Vorbea rar și monosilabic. Nimic despre preocupările personale, despre studii, despre prieteni. Un taciturn. După cîteva luni, s-a mutat într-un spațiu periferic și mai ieftin. Tot nemulțumit. L-am văzut tot mai rar, apoi a dispărut total. Luase masterul și s-a angajat undeva la o firmă. Nici un telefon, nici o veste. Dacă, întîmplător, ar fi sunat la mine părinții lui din Iași, n-aș fi știut ce să le răspund. Din păcate, pentru românii din străinătate sînt prea multe întîmplări asemănătoare.
– Ce ți-ai propus pentru următorii ani în domeniul pe care-l profesezi? Te vei reîntoarce în România?
– Domeniul în care lucrez este foarte apropiat de instruirea făcută la Universitatea Berkeley. Muncesc cu plăcere și se pare că, rînd pe rînd, vin și rezultatele mult așteptate. Calificativul dat de către comisia care mi-a apreciat munca de cercetare după primul an de producție mă avantajează și mă încurajează în același timp. Cercetarea nu-i un vis frumos, ci o continuă stare de neliniște, de căutări, multe săptămîni de studiu, încercări mai mult sau mai puțin reușite, refacerea sau modificarea de programe, care, în cele din urmă te îndreptățesc să exclami entuziast „Evrica!”. Noi descoperiri! Asta își doresc toți cei care lucrează în domeniul cercetării, asta îmi doresc și eu. Cred că nu sînt teribil de pretențios. Referitor la revenirea mea în țară, vă răspund cît se poate de succint. Acolo, în România, sînt părinții mei pe care-i iubesc și pe care nu de mult i-am invitat la mine să vadă ce fac și cum trăiesc. Acolo, în România, sînt rudele și prietenii mei cei mai mulți, acolo își dorm somnul de veci bunicii și străbunicii, acolo sînt locurile nașterii, ale copilăriei și adolescenței mele pe care nu le voi uita niciodată. Aproape în fiecare an am fost acasă în România și voi continua acest bun obicei pe care alți români aproape că l-au dat uitării. (Interviu realizat de Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns