Din NOUA, cartier brașovean de tristă faimă, dar cu aură de legendă căpătată în urma nemaipomenitelor întîmplări petrecute în coclaurile Munților Ciucașului, drumul se arcuiește luînd pieptiș masivul de stîncă la baza căruia susură îmbietor Timișul, rîul de munte iute și zglobiu, cristalin și cu apele parfumate intens de mirosul pădurilor de conifere. De ani buni servește de traseu turistic, aici peisajul este magnific, aerul – tare și ozonat, arborii – candelabre de culoare verde – închis, spre negru, se iau la întrecere cu înălțimile aruncîndu-se spre soare. Liniște, tentație și provocare, locuri de popas în week-end și pîrtii naturale de schi la vreme de iarnă. Un farmec domestic s-a înstăpînit peste grozăviile mijlocului de secol, rămase doar în amintirile brașovenilor mai vîrstînici.
Începutul anilor ‘ 40. Șoseaua elegantă de astăzi este doar o simplă potecă ce se strecoară pieptiș, chinuit, spre crestele sure ale muntelui. Drumul este al tăietorilor de lemne, al oierilor ce-și poartă turmele spre pășurile alpine, dar și al lotrilor ce hălăduiesc în voie , fără pic de teamă de oamenii ocîrmuirii. Și tot pe-aici își mai preumblă pașii împătimiții în ale muntelui, îndrăgostiții și singuraticii. Pradă sigură pentru bandiți, care atacă în haită, la vreme de noapte, neauzit și fără chip, cu toate că, pînă la cele dintîi ogrăzi ale așezării, nu sînt mai mult decît vreo doi kilometri. Au un stil al lor, nemaiîntîlnit, nemaiauzit. Atacă doar sîmbăta și duminica, ocolind zilele de posturi religioase spre a nu da de bănuit ori a se demasca. Apar în ceată, în mijlocul potecii, însoțiți de un tovarăș travestit în mireasă și precedați de un taraf de 4-5 lăutari. Scenariul e perfect: lotrii invită nefericitele victime, care nici că bănuie cursa în care tocmai au căzut, să joace cu ei, spre onoarea mirilor, a nunilor și nuntașilor. Nici un motiv nu e acceptat pentru a refuza. Joci, vrei- nu – vrei. Cînd dansul e în toi, bandiții devin, brusc, animale de pradă. Atacă cu lanțuri și cuțite. Fără șanse de scăpare. Duri și necruțători. Iau viața la fel de ușor precum ar tăia gîtul unui pui de găină. Pradă tot ce se poate prăda, îngroapă cadavrele la rădăcinile arborilor. Martori – luna și o fîntînă cu ghizduri din bușteni de stejar răsărită din mijlocul de poieniță. E faimoasa fîntînă a hoților. Tragedii multe. Alertă la poliție și jandarmerie. Dispariții misterioase. Nici o urmă care să ofere o cît de mică explicație despre cele ce se-ntîmplă. Oameni panicați. Oieri izolați în munte, de teama de a nu se-ntîlni cu lotrii și a-și pierde capetele. Teroare. Să tot fi durat grozăviile astea preț de patru – cinci ani, cu osîndiți fără să li se fi aflat vreodată numărul. Asta, și din pricina războiului care-și făcuse rosturi și pe-aici, prin munte. Totul avea să fie dat la iveală de o întîmplare la fel de plină de grozăvii. Era spre început de iarnă, muntele – pustiu, turmele coborîseră în lăcașurile dinspre șes, fulguise de vreo două ori prevestind zăpada care aici se ridică și spre doi metri. Ceata își rărise atacurile, se pregătea, pasă-mi- te, de iernat. Sezon mort. O ultimă încercare, totuși, se ivise ocazia, doi tineri, băiat și fată, rătăciți cine știe cum, cine știe de ce, pe poteca morții. Ajung în dreptul fîntînii hoților, alaiul de nuntă, cu mireasa-n frunte și lăutarii după el, apare ca din pămînt. Ritualul obișnuit – invitația la joc. N-apucă să-nvîrte o dată hora, că un strigăt de fiară le îngheață vinele și-i țintuiește pe loc, paralizați instantaneu, stană de piatră. O namilă de urs, înălțată în două labe, se năpustește asupra lor, furioasă, cu dîre lungi de bale prelungindu-i-se din botul rînjit amenințător. De unde apăruse, ce anume-l provocase, cine știe? Poate sunetele ritmice ale țambalului sau bubuitul strident al tobei? Fapt e că dihania i-a trimes la pămînt, cu lovituri puternice de labă, pe cîțiva dintre nuntașii ce-i ațineau calea și s-a îndreptat direct spre mireasă. O îmbrățișare deloc tandră a făcut să-i pîrîie oasele, în timp ce colții fiarei sfîrtecau voalul. Răcnete neomenești, amplificate și multiplicate de ecou, cîntau parcă prohodul. După primele clipe de groază, lotrii s-au răspîndit care încotro și nici că s-a mai auzit ceva de ei vreodată. Cei doi nefericiți tineri, scăpați ca prin minune, au prins parcă aripi, zburînd pur și simplu la vale, pe potecă, direct spre postul de poliție unde, după ce și-au tras duhul, au povestit toată tărășenia, atît de greu de crezut de orice ființă normală. Sosiți în pas alergător la locul atîtor tragedii, oamenii legii au găsit falsa mireasă în agonie. „Fîntîna… Ortacii.. .Hoții”..”, atît a mai putut rosti înainte de a-și da ultima suflare. Urmele găsite au fost puține, iar de făptași, nimic. Ursul adusese, în sfîrșit, liniștea în munte. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns