Motto: Nu mă-ntrebați ce a urmat muntelui de foc și apă ce a-
ntunecat lumina lunii. Doar bătrînul fluviu poate să v-o spună.
În așteptarea lotcilor din larg, pornite după pradă cînd noaptea încă
dormea somn adînc, de plumb, cherhanaua picotește cu ușile larg
deschise, toropită și redusă la tăcere de un soare fierbinte, necruțător. E miez de vară, luna lui Cuptor, de zile bune astrul
ceresc își face pur și simplu de cap trimițînd spre bieții muritori sulițe incandescente, năucitoare. Umbra e iarbă de leac, rară și scumpă, n-ai unde să te ascunzi, seceta prelungită a transformat coroanele copacilor, tot ce era verde, într-o masă veștedă, gălbui-maronie, deși toamna-i încă hăt, departe! Doar o bucată de zdreanță udată în apa Dunării, fierbinte și ea de parcă stă să fiarbă, mai ostoiește arșița, cu șiroaiele vineții-murdare ce se preling pe față, pe gît, pe piept. Dar omul de la baltă e tare, rezistă, știe să-și înghită saliva spre a-și ostoi setea care-l chinuie fără cruțare. „Dunăre, Dunăre/Apă tulbure/ Du-te la vale/ Pînă la Mare/Lasă la mine/Ce duci cu tine”. Kir Luliadis, grecul fără vîrstă și fără patrie, paznic de-o eternitate al cherhanalei gălățene, mormăie în barbă vorbele, ca pe-o jelanie, i se-nvîrt pe limbă ca acul de la patefonul străvechi, nici el nu știe ce spune, nu se aude, nu le ia în seamă. El una știe: de-un veac, dacă nu de mai multă vreme, își așteaptă pescarii, sub streașina serii, să le ia recolta. Atunci începe cu-adevărat munca lui; cînd ceilalți, lopătarii, se duc pe la prispele lor, din mahalaua Vadu’ lui Roșca, să-și pună capetele a odihnă pe prichiciul tare, încropit din pănuși de popușoi. Cu ochi de expert și mîini dibace sortează caracuda, crapii, somnii cu ochi bulbucați și mustăți ca niște antene, scrumbiile alburii și grase, cînd și cînd cîte-o cegă sau un morunaș, „pește dat dracului, te poate duce în păcat, ca o fată mare sau un tîlhar de codru”. Pas de-i aruncă înapoi în fluviu. „Doar n-oi fi prost? Să vină ăia să mi-i găbjească, să vezi cum îi fac să-mi alunece printre mîini, mama lor de gheauri!”. Simpatic și
șmecher foc acest nea Luliadis, un venetic oploșit de prin Pireu,
aruncat pe malul românesc, dinspre Galați, de un căpitan de
copaie scorțos la vorbă, uscat la minte și acru la mațe că nu s-a
ales cu icușarii promiși pentru voiajul pe mare. „De unde sa-ți dau,
pacatele mele, că n-am vazut asa țeva de cînd ma stiu”. Un grec
păcălit de un alt grec, să te strici la mațe de rîs, nu altceva!
Ei, dar asta-i o altă poveste, s-o lăsăm trecutului și să revenim la
bălțile noastre. Dacă am pus farul pe răgălia de kir Luliadis este
pentru că el va fi unul din eroii întîmplărilor pe care tocmai am
început să vi le povestesc. Tot moșmolind printre mormanele de
năvoade, de setci și alte scule ale meseriei pe ape, singur cu
gîndurile lui, Fanariotul – cum îl mai gratulau fîrtații, nici nu observă
cum începuse soarele să scapete peste bălțile de la Zaclău. O
zăpușeală jilavă alungase arșița, rău și cu asta, da’ parcă tot mai
bine! În amonte, dinspre Brăila, cam în dreptul mahalalei
Colivarilor, ceva ca un șnur negru, unduitor, cobora pe spinarea
lată, galben-lăptoasă, a fluviului. Aha, se-ntoarce flotila! Pînă atunci
plată și indiferentă, inexpresivă și ascunsă, privirea i se lumină
deodată, veselă, bucuroasă, întrebătoare. Această imagine,
repetată zi de zi, an de an, copiată parcă la indigo, era fericirea și
speranța lui. Izvorul de apă vie ce-l ținuse pînă la această vîrstă
matusalemică. Avea și de ce să simtă așa. Bărcile pescărești, negre, lungi, adînci și ascuțite, aliniate perfect, cioc la cioc, copastie la copastie și alunecînd netulburat pe coama apelor, alcătuiau o
închipuire de basm, o arătare de pe alte tărîmuri. Un spectacol unic,
inefabil.
Cu mîna streașină deasupra sprîncenelor stufoase, aidoma unor
vrăbii hrănite din belșug cu grîul șlepurilor risipit pe maluri, kir
Luliadis face inventarul. E bine, îs toate. Prinde, cu agilitate de
maimuță, odgoanele aruncate din lotci și le amarează de babale.
„Haideți la interval cu plevușca”, își primește ortacii cu îndemnul, în
loc de binețe. Taciturni și cam duși cu mintea pe alte coclauri,
pescarii își trag uneltele prin colțurile cherhanalei îmbîcsită de
mirosurile grele ale contingentelor de pești ce și-au dat aici
obștescul sfîrșit. „Țe-i cu voi, bai haidamaților”, îi ia la rost, „țe, azi ați prins doar pielea de pe băț?”. Fără să-și dea seama că pune
degetul exact pe rana adîncă și deschisă, aschimodia de grecotei
scormonise și mai tare deznădejdea oamenilor. Diseară le dau alor
mei, la masă, carici cu zeamă de Dunăre și saramură de pupă-mă-n
bot, zice unul, cătrănit tare! Hai și tu la ospăț, fanariotule, că am
destule răbdări prăjite. Abia dormi mai bine cu burta goală și o poți
visa în toată splendoarea pe cea pe care o tot chemi și-n somn, și
cînd ești treaz, parcă Penelopa-i zice.
Oamenii tac. Se vede că ceva adînc îi frămîntă, nu le dă pace. E
clar pentru toți: dacă balta n-are pești, ori nu ai cum să-i iei, n-ai ce
pune în oală sau pe tablaua de fript. În loc de dumicați, înghiți în
sec. Pește, balta avea, slavă Domnului, da’ cum să te-apropii de el?
De mai multe zile își făcuseră tabără pe mal, taman acolo unde
Siretul se năpustește-n Dunăre, în coasta orașului, niște nemți, era
vreme de război, scăpasem să vă spui. Cu tunuri ușoare și cîteva
tanchete păzeau malurile, ei știau de cine, chestii militare, nici că te
mai lăsau să te-apropii, strigau în niște pîlnii de te băgau în draci, de se tulbura și apa de teamă, că n-ai voie să te-apropii, baraje de
vorbe întărite de gurile amenințătoare ale armelor, spre limanul
bogat în pește.
Asta-i, fraților, o facem?
Se vedea că ziua nu doar le încinsese creierii, le fătase și lor
mintea ceva, copseseră vreo ispravă care să-i scoată din necaz. O
facem, au mormăit cei cu stuchit la furcă, cu voci din care răzbătea
și teama, dar și deznădejdea. La noapte? La noapte, ce s-o mai
lungim! Nu pleacă nimeni la ogeac. Dimineață, dacă nu ne-o înghiți
Dunărea. (va urma). (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns