Sînt invitat la o partidă de pescuit la păstrăv. Amicul meu e un împătimit în ale undiței cum rar poți să întîlnești! O adevărată enciclopedie în materie, o autoritate, o notorietate. E-n stare să-ți vorbească zile în șir, pe nerăsuflate, despre cîrlige, fire, mulinete, viermișori și tehnici de agățare. Cunoaște la perfecțiune cam toate speciile de pești din lumea asta, a tras la baltă, dar și la apă curgătoare, a dat cu coada și-n marea cea mare, se laudă cu capturi nemaiauzite, nemaivăzute, dar reușește să se dea de gol atunci cînd, spre a-l face să coboare din nori, îi arunc nada special pregătită: și de unde zici că se poate cumpăra un pește adevărat, ca lumea? Mușcă urgent și-mi înșiruie, la minut, toate pescăriile din oraș și de prin celelalte locuri pe care le călcase. Mă-nvață cum să deosebesc peștele proaspăt de cel vechi, unde să-l caut și la ce să iau aminte, cam cu cît se vinde ăla sau ălălalt, ce mai, parc-ar fi specialist în piscicultură sau cel puțin patron de cherhana. M-am lămurit, îmi spun, de ăsta-mi ești, vericule, dar tac și fac precum peștele pe uscat, adică mișc din buze fără să scot vreun sunet, lasă
-l să se amăgească cu balivernele lui.
Și zici că mergi mîine?
Plecăm dis-de-dimineață, s-ajungem cînd dă geană de geană să se lumineze. Iau eu scule și pentru tine, ocupă-te de udătură, doar știi că peștele trebuie să-noate?…
Știu, și mă conformez. Ne întîlnim cînd spuza de stele e încă sus, pe boltă, și-o luăm la deal, pe firul Slănicului, pe Valea Nemirei. Liniște de nici să respiri nu te-nduri, și-o lună plină coborînd spre scăpătat. Doar pașii noștri strivind pietrișul drumului și susurul apei. Ne oprim în dreptul unei bulboane ce pare a fi destul de adîncă și în care și-au găsit sălaș cîțiva bolovani respectabili ca dimensiuni. Expertul de lîngă mine are mîncărici sub limbă, simte nevoia să mi-l scuipe mie, drept pentru care începe, în șoaptă, o lecție de inițiere. Știi tu, Mișule, zice, ce-i ăla păstrăv și cîți metri are căpitanul? Îi replic: habar n-am, șefu’, da’ tu știi ce-i ăla tiriplic? Aha, l-am lovit direct în mîndria personală, dar nici că-l las să se dezmeticească. Îl plesnesc din nou: tiriplicu-i lingura cu care mănînci tu …., cînd îmi dai mie lecții de ihtiologie pe stomacul gol, pe malul apei, la patru dimineața. Cu asta, chiar că l-am dat gata! Rîde, de parcă nechează un măgar înțepat de-un bărzăun înfuriat. Mi-ai tras-o, zice, da’ las’ că nu rămîn eu dator!
În sfîrșit, se cracănă bine de ziuă. Ne pregătim sculele. Maestrul meu nu se dezice, i-a trecut afrontul pe care i-l servisem și ține să mă pună-n temă: la păstrăv dai cu musculiță, iar firul tre’ să fie transparent, să nu se vadă în apă. Și tu deasupra, că dacă te observă îi pupi coada! Îi duci frumușel obiectu’ la gură, da’ nu tragi imediat, îl lași să-nghită adînc. Priceput? Cam greu la mintea ta, da’ de la mine nu-ți pot da! Apropo, știi de ce sînt eu deștept, de n-am pereche, da’ nu mă laud? Am mîncat capu’ la pește, că are fosfor și-ți face mintea brici.
Cam buruienos amicul în limbaj, trec cu vederea, ochesc un loc lîngă un bolovan unde parcă observasem o mișcare și-mi arunc scula. Nimic. Recuperez și-o iau încetișor la vale, urmînd sfatul mentorului meu: pe lîngă și pe sub pietre, acolo să cauți!
Între timp s-a luminat bine, soarele începe să ardă și-mi zic că n-ar strica o răcoreală în apa rece ca gheața și limpede precum cleștarul. Mă depărtasem destul de mult, tovarășul meu nici că se mai zărea. Mi-arunc hainele pe mal și intru tiptil, cu fereală, în apă, ca să-i iau temperatura. Scocior cu mîinile pe sub un bolovan rotund și lucios, cînd simt între palme o zbatere. Asta-i, frumosule, exclam, strîng cu nădejde și scot la lumină prima mea captură, o mîndrețe de păstrăv curcubeu. Respectabil animalul, să tot aibă șapte – opt sute de grame. Îl pup drăgăstos pe botișor și-l pun frumușel pe mal, sub o frunză mare de brusture, apoi îmi reiau căutările. Căpătasem curaj, ce mai! Revin la tehnica înaintașilor, scociorînd tot pe sub pietre. Așa mai prind trei gealați colorați, îi țin proaspeți la umezeală și-mi arunc din nou coada, adică undița, în apa verde-neagră. Apare și amicul. Mă-ntreabă din priviri: ei?! Ridic din umeri: nimic! Da’ tu?, îl chestionez c-o ridicătură de sprînceană. Mustăcește, vrînd să-nsemne: tot așa! Deschid, în sfîrșit, gura și-l iau la roată: de mine, ce să spui, sînt neam de tufă, pe cînd mătăluță, ă – hă, ai tot dat iama, prăpăd ai făcut peste tot pe unde ți-a călcat pasul! Ori ți-au luat ăștia frica și-au sunat adunarea la bolovan cu consemn strict să nu muște că-și frîng limba? Dă din mînă a lehamite: al’dată, acu’ cred că n-am ales musca cea mai potrivită. Îi rad, prietenește, o labă peste obrazul stîng, un plici ca la bîză, de mai să-i iau aerul: ești invitatul meu la un păstrăv la proțap. Dau și udătura de rigoare. Nu prea pricepe unde bat, nu departe se ițește păstrăvăria, care știe că-i plină ochi, iar nea Ioșca, păstrăvarul, e de-al nostru, băiat bun. Șezi blînd, îl domolesc din gîndurile fățișe, ți-am zis eu ceva despre păstrăvărie? Ia uite colea, da’ numai dacă ești tare la inimă! Și scot de sub brusturi frumoșii mei păstrăvi curcubeu.
Cu asta chiar că l-am dat gata: înghite în sec de parcă se îneacă. Ațîț focul, fac jarul, între timp ascut două crăci de alun și, după ce le crestez burțile spre a-i curăța, înfig doi curcubei în proțap, rotindu-i apoi deasupra cărbunilor. Pe ceilalți doi îi înfășor drăgăstos în hîrtie albă, unsă cu untdelemn și-i strecor sub cărbuni, veghindu-i să nu se ardă, pînă ce devin fragezi-arămii. Buni de se bat dracii la gurile noastre. Îi punem să-noate în zeama de Sghihara, le place și lor, nu mai zic nouă, că parcă alunecă mai cu spor pe gîtlejuri.
Și zi, îmi zice ortacul după ce și-a pus burta la cale cu asemenea bunătăți, exprimîndu-și mulțumirea printr-un rîgîit prelung, de momîrlan, înmiresmat cu arome de usturoi; mi-ai făcut-o, drace! Da’ nu pricep ioc cum de i-ai găbjit, c-aici îți trebă musai pricepere, că de tehnică, nici nu mai spui! Bine faci, i-o întorc osîndindu-l încă odată mușcînd lacom și provocator din coada unui păstrăv, special o lăsasem mai moale cu înghițitul ca să-i provoc reflexul condiționat al ăluia de-l chema Pavlov. Uite-așa, nu știai că discipolul își întrece maestrul?!
Mai adăstăm ceva timp la soare, ca să ne-ajute la mistuit, ne strîngem sculele, stingem vatra și-o pornim agale spre oraș. În drum ne aține calea un panou de tablă pe care-i desenat un păstrăv uriaș căruia-i atîrnă coada afară din tigaia în care se prăjește, alături de-o mămăligă galbenă, ciobănească și cîteva cuvinte lămuritoare: faceți-vă pofta mîncîndu-ne acum! Nu începe, rîde maestrul, și ne urmăm calea.
De-atunci s-a-ntîmplat, totuși, o schimbare în metodica lui în ale undiței: a renunțat să-mi mai dea lecții de pescuit. Mă pîndește, însă, nu-i el omul să înghită afrontu’ fără să-l regurgiteze. Dar și eu stau la pîndă, ca să nu rămîn dator! (Mihai Buznea)
Lasă un răspuns