„Locuiesc în abis și pictez ceea ce văd cu mintea, pentru mine arta este viziune” (Sabin Bălașa, 1982)
Nu bănuiam că abisul lui Sabin Bălașa se cască amețitor sub picioarele cu care frămîntăm cotidianul, nici că ceea ce mintea lui „vede” – arătat nouă într-un limbaj grandios și fantast, ce-l înrudește, dar nu-l confundă cu suprarealiștii – e atît de real. Adică esențial. În anii studenției și încă destulă vreme după aceea, pictura lui a însemnat pentru mine un anume stil: figurativ și monumental, pe care-l suspectăm de ușor fast retoric, și o culoare – albastru (năpădit de peste tot în „viziunile” lui, ca un sînge cosmic revărsat peste mări în care moare cerul). De curînd, în aceeași Sală a pașilor pierduți, Sabin Bălașa, întors pe urmele de altădată, și-a dat întîlnire cu el însuși. Un gest de tulburătoare onestitate – de măsurare cu sine și cu timpul – pe care doar puțini – adevărații artiști și-l pot permite. Înaintea ca posteritatea critică să se pronunțe, s-a chemat el însuși pe sine la dreaptă și curajoasă judecată. În noaptea Sânzienelor, a deschis față în față cu picturile murale realizate acum treizeci de ani, o nouă expoziție. Pe o laterală a sălii, vechea pictură; pe cea dimpotrivă, aceea nouă. Această așezare îmi amintește un studiu în hematit al lui Leonardo da Vinci, intitulat Tînăr și Bătrîn. Acolo, cei doi se privesc față în față. În sala pașilor regăsiți, plăsmuirile lui Sabin – cel de astăzi – le scrutează pe acele ale unui Sabin cu treizeci de ani mai tînăr. Am descoperit cu prilejul acestei reîntoarceri a artistului în Copou, abia acum, că monumentalitatea operei sale, a celei din ultimul deceniu îndeosebi, e fără ostentație. E necesară și revelatorie, adecvată ideii, mai presus de manierismul searbăd.
Altădată îi priveam opera la rece, cu lucidă curiozitate; acum cîteva zile, nu i-am putut vedea cîteva pînze fără alarma întregii mele ființe; șocanta lor forță de sugestie m-a descumpănit, m-a acaparat. Mă credeam imună la ceea ce găseam a fi stranietatea căutată a unui Bălașa; de astă dată Bălașa m-a copleșit. Straniul nu era decît fața interesantă pînă la miraculos a lumii de fiecare zi. Un tablou al lui Bălașa, mai ales dintre cele noi, e, cel mai adesea, parabolă într-un act, în care transpare nu „realul”, ci suprarealul ca real esențial. Mi-e greu să închid în cuvinte ceea ce pensula artistului a prins din tălăzuirea vieții între haos și formă, între hazard și sens.
În Zbor deasupra jigodiilor, o făptură albă, înaripată – amintind mai vechiul Icar al artistului – plutește, îndurător ca bunăvestirtea, peste colcăiala hîdă de jos. Construcția sensului se sprijină aici pe axa verticală; parcursă ascendent, aceasta e una a purificării, iluminării, mîntuirii. Jos – o frămîntare monstruoasă, incertă, de parcă memoria formei i s-ar fi pierdut: un amalgam pulsatil sugerînd confuz durere, vrăjmășie și inconștiență. Un amestec de forță, de geamăt și irațional – de lume embrionară, avortată undeva, pe drumul dintre mineral și zvîcnirea viului conștient de sine. Sus – albastrul în care se înmoaie aripile albe, desfășurate precum porumbelul lui Noe, deasupra potopului de hidoșenie revărsat pe pămînt. Îngerul (poate Artistul?) veghează; piciorul i-a făcut loc pe verticala centrată a tabloului, ca factor de echilibru – cumpănă, cu cele două aripi albe, la hotarul dintre mîntuire și haos, dintre ordine și tenebre, uman și bestial, conștiință și anularea ei.
În Lumină și întuneric, aceeași polarizare a tensiunilor simbolice, desfășurate de astă dată pe axa orizontală și subliniată de contrastul cromatic. Suprafața tabloului se împarte în alb și negru. De-o parte, armia întunecată de năluciri șerpești, de cealaltă, insula albă, cu poale de scoică, din care izvorăsc gheizere de lumină, pe care stau gata- gata s-o cuprindă limbile întunericului. O mînă prinde țărmul insulei – scoică, spre a-i opri poate povîrnirea în haos. Insula, scoica sînt, în geografia imaginarului – în iconografia japoneză, între altele, dar nu numai – simboluri ale universului creat și ale actulului demiurgic primordial. Vedem aici, figurată de Sabin Bălașa, între „lumină și întuneric”, propria geneză lăuntrică și, congeneră acesteia, propriul efort de creație ca gest demiurgic secund. Una cu trupul insulei pe care-o plămădește, crescută din el (așa cum o-nfățișează tabloul), Mîna Maestrului smulge continuu cîte-o limbă de haos și o alipește, mîntuită printr-o secretă alchimie, luminii, transparenței, sensului. Mîna creează și apără de nălucile dinafară și dinăuntru. Mîna Artistului defrișează parcele de haos, unde-ncolțește, zvîrlită în jerbe, lumina.” Fiat lux!” – cuvinte care inaugurează creația, aceea dîntîi sau cea secundă, a artistului. „Marea artă este esențialmente figurativă” ( Sabin Bălașa, „figuri” ale captivității exaperate: pește mut, dezmoștenit de mare (ca în Libertate în acvariu) sau boturi de taur, alungite-a urlet, hohotitor multiplicate (precum în Criza). Chinuit într-un ochi de acvariu, prin care privește ca pe-o tentație veșnic interzisă, marea, înălțat pe un stîlp deasupra ei, peștele captiv pare un obelisc al singurătății. Pe peretele de sticlă, defilează parcă reveria unui diluviu care să spele hotarele însingurării și limitele libertății. O oceanică sete stă să spargă cu forță de val colivia de sticlă, dar tabloul nu ne oferă, la nesfîrșit prelungită, decît așteptarea. Continua, perpelitoarea așteptare a unui Godot.
Mîna lui Sabin Bălașa ne plimbă prin fața ochilor „vedeniile” unui artist pentru care „realitatea”, în sensul pe care i-l dăm de obicei, nu-i decît zona limitrofă a unui exotic, luxuriant imperiu lăuntric. El își așteaptă încă pelerinii, pînă pe 12 iulie, la Sala pașilor pierduți. O regăsire în goana și risipa zilelor. (Nicoleta BLANARIU)
Lasă un răspuns