(sau cum scăpăm de întorsul buzunarului, în autobuz)
Dan POPA
„Ducem 800 de călători pe zi și trebuie să le dau la fiecare cîte patru mii de lei! Înmulțiți, să vedeți cîte fise trebuie!” – izbucnește brusc taxatoarea din autobuz. Era oră de vîrf, lumea se înghesuia la coadă. „Ce pot să fac – adaugă femeia, supărată – decît să cer de la fiecare să-mi dea bani potriviți?”. „Nici cerșetorii nu prea mai au”.
Întrebarea taxatoarei se voise retorică. Spre marea ei surpriză, următorul dintre cei aflați la rînd la casă răspunse, explicînd în cîteva propoziții ce era de făcut: „Doamnă, în condițiile Codului Muncii din România, angajatorul are obligația să vă asigure condițiile necesare desfășurării activității. Pe de altă parte, prin specificul postul dumneavoastră de casier-încasator și conform legislației comerciale în vigoare aveți OBLIGAȚIA LEGALĂ să dați restul exact clienților”. Apoi interlocutorul neașteptat explică mai departe: deoarece firma de transport a stabilit prețul de 6.000 de lei pe bilet, v-a trasat automat sarcina legală să dați restul la fiecare 10.000 și și-a asumat obligația de a vă asigura condițiile necesare la locul de muncă, respectiv măruntul care se poate lua cu ușurință de la bancă, în săculeți. Banca Națională a anunțat cel puțin o dată că la cerere oferă monedă, mărunțiș, companiilor care o solicită, inclusiv monedă de 100 de lei (la data anunțului). Dar, mirare mare, nu există cerere. Deci, doamnă, a adăugat necunoscutul, trebuie să faceți o cerere la conducerea instituției prin care să solicitați dotarea locului de muncă cu monedă măruntă, condiție necesară activității dumneavoastră, asta dacă nu mai doriți să vă chinuiți așa în continuare”.
Din nefericire, n-am putut asculta restul discuției. Trebuia să cobor la prima stație. Dar curiozitatea mă rodea în continuare. Critic, dispus să verific, așa cum trebuie să fie oricare cetățean dornic să obțină protecția legii, am luat Codul Muncii și am găsit în el că:
„Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiții de muncă ADECVATE activității desfășurate (…) fără nici o discriminare.” Am încheiat citatul. (Cap II, Principii fundamentale, art.6).
Apoi că:
„Pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, participanții la raporturile de muncă se vor informa și consulta reciproc, în condițiile legii și ale contractelor colective de muncă”. Am citat din același capitol, art.8 alineatul 2.
Acestea fundamentau răspunsul de mai sus și recomandarea: cereți oficial, printr-o cerere înregistrată, să vi se ofere accesoriile, consumabilele sau ceea ce este necesar la locul dumneavoastră de muncă. Răspunsul este valabil nu numai în cazul încasatoarei lipsite de mărunțiș, ci și în alte cazuri de lipsuri de dotare la locul de muncă, dintre care unul dintre cele care ne-a atras atenția este lipsa aparaturii cu ultraviolete pentru depistarea bancnotelor false, necesar în cazul exercitării profesiunii de încasator la ghișele ROMTELECOM. Acolo, ni s-a relatat recent, dacă o casieră primește din viteză o bancnotă falsă – și acolo se încasează de la peste o sută de mii de clienți persoane fizice, în fiecare lună, în zilele dinaintea scadenței – riscă să dea banii din buzunar. Și chiar o face. Este cel puțin neexplicat cum casele de schimb valutar au asemenea aparatură, iar marile casierii ale firmelor monopol sau cvasi-monopol, nu !
Problema banilor mărunți pare, însă, în simplitatea și atotrăspîndirea ei, provocator de nerezolvabilă. O întălnim la gară, unde, în mod nelegal, ni se CERE uneori să venim cu bani potriviți, deși conform legii am putea fi doar RUGAȚI doar să venim cu bani potriviți. Unele cazuri asemănătoare s-au transformat în veritabile anecdote, povestioare comice care produc zîmbetul – și e un zîmbet amar – ascultătorilor. Una din ele am auzit-o recent de la un domn de vîrsta ghioceilor în păr și o putem rezuma astfel: venit la o bancă comercială pentru niscaiva operații legate de un cont, clientul din poveste trebuia să achite la alt ghișeu și un comision, calculat cu precizie de nu mai știe nici el cîți lei. Mărunțiș, în orice caz. Se duce la ghișeu, scoate bancnota următoare ca mărime și așteaptă politicos restul. Cu tonul arogant al omului greu, jignit profund, persoana de la ghișeu pretinde că nu poate da restul și cere eternii „bani potriviți”. Cerere la care clientul o privește înmărmurit, nevenindu-i să-și creadă urechilor, constatînd pe pielea proprie refuzul încasatoarei de a schimba bancnota în discuție și comicul extrem al situației: nu existau banii mărunți necesari… și asta unde, LA O BANCĂ !
Ideea săptămînii: dacă nu există în casierie banii pentru rest, cereți banii dumneavoastră înapoi și cumpărați, dacă se poate, de la magazinul alăturat, spunînd aceasta explicit vînzătorului. Poate măcar dacă scad vînzările se observă problema!
Lasă un răspuns