Nicoleta BLANARIU
„Virtutea? e-o nerozie; geniul? o nefericire” (Mihai Eminescu)
N-aș fi crezut pînă acum cîteva zile doar, că viața îmi va arăta, în felul ei neașteptat și crîncen, cît adevăr stă într-o frază pe care o bănuiam de retorism ieftin, de gust al paradoxului cinic: „Cine muncește n-are timp să cîștige…”. Din nenorocire, paradoxul nu-i al frazei, ci batjocoritor, al vieții. Adevărata (și prea puțin recunoscută) diviziune socială a muncii este între cei ce cîștigă și cei ce muncesc. Îmi păruse fantezistă (pur produs al ficțiunii) transformarea – de stratificare a omenirii (diviziunea muncii) într-un biostructural, de rasă: morlocii, al căror unic drept este obligația lor naturală, aceea de a trudi în lumea subterană și elita imprevizibilă și mai dură decît imaginația…
Am ezitat să scriu aceste rînduri. Nu știu dacă am greșit făcîndu-le publice. Morților nu le mai rămîne decît privilegiul atemporal al odihnei. Și n-aș fi vrut să tulbur cu vorbe tîrzii – mă tem că inutile – reculegerea unuia dintre ei. Atîta timp neglijat, exploatat cu bună-știință și cruzime, mîncat de boală, de talentul lui încăpățînat și de lăcomia cerlolalți, aici, pe pămînt, mă întreb ce mai rămîne de făcut după ce el s-a strămutat dincolo… Într-o fotografie relativ recentă (alături de navomodelul „Scharnhorst”, cu care a participat anul acesta la Mondialul din Germania), apărea îngrozitor de slab, cu pielea întinsă pe oasele feței, cu privirea fixă, arzătoare, cu mîinile oprite ca niște căngi vii deasupra machetei… Era imaginea unei îndurerate și (mi s-a părut sau nu) mustrătoare victorii.
Cînd a murit, în august anul acesta, Costel Suvac avea 43 de ani de viață, dintre care 13 petrecuți pe mare, ca marinar de cursă lungă, și 32 de navomodelism. Fusese medaliat cu bronz în 2000, la Campionatul Mondial de Navomodelism din Belgia, medaliat cu bronz în 2001 la Campionatul European, premiat cu aur în iunie 2002, la Campionatul Național, reprezentant al României la Campionatul Mondial din 2002, desfășurat în Germania, la Hanovra (unde a și fost internat în timpul competiției, din cauza problemelor de sănătate agravate de dificultățile pregătirii concursului). Succesul i-a fost mai degrabă cu două fețe; pentru el, un ochi plînge, altul rîde. O machetă (dintre acelea evaluate în Vest la zeci de mii de dolari și pe care excentricii le achiziționează la prețuri chiar mai mari de 100.000 de dolari) i-a fost cumpărată – sigur „pe bani puțini”, după cum citim în presă – de către un mare amator de flote, nu și darnic pe măsură, Traian Băsescu. O altă machetă construită de el, trimisă – putem citi în numărul din 28 august al prezentului jurnal – spre evaluare, la Tîrgu Jiu, înaintea Mondialului de la Hanovra, n-a ajuns pînă în ziua de azi nici la Campionat, nici înapoi la posesor. Cineva a „interceptat”-o pe traseu și poate beneficia nestingherit, acum, după moartea autorului, de sacrificii care acestuia i-au consumat nu doar resursele financiare (revoltător de mici față de ceea ce a reușit să creeze folosindu-le), ci – ireparabil – sănătatea și viața. Cîndva, își dorise să urmeze Academia Navală; „nu s-au găsit bani”… N-avea bani, dar avea talent. Cu carul. Îi mai trebuise poate un dram de noroc.
Omul acesta, creator, campion aducător de aur în medalii, a „căzut din picioare pe stradă, din cauza SUBNUTRIȚIEI și a oboselii”. Iar înainte de a pleca în Germania, declara că „are bani cît să nu moară”. Nimeni dintre cei ce-ar fi putut să-l ajute (înțelegînd aici și înalte oficialități), n-a fost sensibil la solicitările sale de sponsorizare în vederea participării la Mondial (unde, se știe, a făcut o criză și a fost internat în plin concurs). A murit așa cum a trăit – modest, sărac, dar înzestrat cu mintea și voința unui performer. Oare nimeni dintre „împătimiții” sportului din Bacău (de plidă, dintre aceia cu nume de stadion, dar nu numai) să nu fi auzit de Costel Suvac, să nu fi știut că, realmente, moare de foame, că îl roade boala și, deși n-are bani nici de hrană, nici de tratamente, face lucruri de milioane? Emancipat din chingile oricărei incomode morale umanitare, omul dă frîu liber, pînă la indiferență și cruzime, egoismului bestial din el. Dormi liniștit, Nietzsche, ai avut dreptate: „Dumnezeu a murit”. În lumea noastră sclipitoare și găunoasă, lacomă și cinică, talentul, harul, natura excepțională se plătesc, de către unii cel puțin, prea scump. Atît de scump, încît mă întreb: sînt ele binecuvîntare sau osîndă? Indivizii de excepție sînt ades vulnerabili, pentru că talentul și pasiunea le amorțesc instinctul de conservare. „Slăbiciune” de care profită grosolan cei care nu se încurcă în scrupule. „Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi…orice-ai spune,/Peste toate o lopată de țărînă se depune”. Știa Eminescu ce știa…
Lasă un răspuns