ÎNTRE OAMENI Sabin Bălașa – Intertext: pictorul și scriitorul

Nicoleta BLANARIU

Vă mărturiseam, săptămîna trecută, că expoziția recent deschisă de Sabin Bălașa în Sala pașilor pierduți a Universității din Iași mi-a adus în minte un studiu în hematit al lui Leonardo da Vinci, intitulat

„Tînăr și Bătrîn”. Același artist – Sabin Bălașa – și, după treizeci de ani, o schimbare la față. Nu bănuiam că la scurt timp voi simți nevoia să nuanțez această imagine cronologic stratificată. „Fețele” creatorului sînt multe. Opera lui e jurnalul de bord al unei aventuri interioare, pe care o consemnează cu penelul sau, mai nou pentru noi, cu tocul de scris. Într-o povestire venită din Orient, un pictor dispare în propriul său tablou, îndată după ce-l isprăvește.

Tîlcul tabloului rămîne închis în el însuși; nimic din afară nu-l poate lămuri. Vocea pictorului înghițit de propria lui plăsmuire e vocea tabloului. Alteori, artistul – iubitor de metatexte și de alternarea mijloacelor de expresie – devine mai „transparent”. Pictorul și scriitorul se susțin reciproc în persoana aceluiași artist. „Deșertul albastru” nu este singurul roman al lui Sabin Bălașa, dar e unul în care am văzut un posibil cod de lectură a acestuia. Corespondențe între opera pictorului și cea a scriitorului se pot încă pune în evidență. Un tablou poartă titlul „Norii copilăriei”. Din stînga, fuioare albe de nori, răsucite în torsuri de amazoane, vin despletite, în galop întins pe cai părelnici… În dreapta, balaurească bulboană întunecată, din care se ițesc, rînjite hulpav, cu trupuri metalice, păsările morții. Cerul e teatrul unde se înfruntă, în dans războinic, spectrele copilăriei. Cu zăngănit în care tihna se face țăndări. E o ciocnire de culori și materii cu o stranie și alarmantă sugestie de zgomot: aer și oțel, alb-auriu și zgură smolită, tropot de cai de poveste și uruit greu de avion. Dramatică încropire a unei lumi- lăuntrice și fantaste – pe ruinile celei vechi – „reale” – gata să se năruie.

„Deșertul albastru” se deschide cu evocarea copilăriei – mistuită de un fel de febră vizionară, marcată de război și de anii „experimentului”. „Experimentul ” se făcea pe oameni, pe viu. Se zicea că-l programaseră de mult, în Rusia, că-l experimentaseră pe pielea rușilor și că acum îl încercau și pe-a noastră (…). Acum îmi vin în minte imagini din vremea copilăriei. Ce atmosferă stranie era și pe atunci! (…) Luna strălucea mereu pe dealuri. Morții tineri veneau în cohorte dintr-un ținut despre care aflasem că se numește război.(…) observam tot ce se petrece în jur (…) cu o percepție accentuată și profundă. (…) Tot timpul scurt al puținilor ani de după naștere dorisem să știu ce se află dincolo de orizonturi”. (S. Bălașa, ” Deșertul albastru”, Du Style, 1996, p. 7)

O picătură umple paharul și, luată înainte cu un vîrf de pensulă, așterne pe pînză o lume. Îngrijorător de reală. „A fi sau nu..”- clasica întrebare. ” Nevoia de a evada din Lumea Ceții, de a scăpa de sufocarea și monotonia din jur este justificată. Dar faptul că REALITATEA de aici (‘reală’) se diluează pînă la dispariție, iar cea în care pătrund este consistentă și dinamică mă pune pe gînduri! CARE DINTRE CELE DOUĂ LUMI ESTE REALĂ?(…) Realitatea nu este doar ceea ce vedem noi cu ochii! (…) Eu am descoperit o lume paralelă, o altă dimensiune a existenței.” (ibid., p. 23)

Bătrînul din ” Legendă” trece alb și desculț hotarul dintre lumi. Tonurile tabloului se întunecă treptat; pe axa orizontală, galbenul pălește, înghițit de umbră. Toiagul bătrînului bîjbîie necunoscutul, înflorit ca făgăduința unei revelații. Un pas e încă în lumină, sprijinit pe solul gălbui, în partea dreaptă, solară a tabloului. Celălalt a trecut deja dincolo, poleit de întunericul lunar. Cu cămeșoaie și barbă lungă de patriarh, sub trăsăturile lui ghicim replica unui autoportret de tinerețe- ” Exploratorul”. Înfășurat de cercul magic al paletei, acesta din urmă face un gest de universală cuprindere. Sensul rotirii sale e de la stînga la dreapta- de la răsărit la apus, sens solar, diurn. Bătrînul din ” Legendă” pășește în sens invers, de la dreapta la stînga; vine dinspre apus. E sensul crepuscular, al soarelui nocturn, în mers nevăzut spre un nou răsărit, în altă zi. Un alt fel de viață. „Poezia adevărată – s-a spus – începe de acolo unde se sfîrșește pe hîrtie”. Pentru marii căutători viața adevărată începe poate acolo unde ea se sfîrșește în „realitate”.

În tabloul „Cîntec între zi și noapte”, cîntecul fetei se înfiripă pe pragul dintre lumi. Un perete de stîncă s-a deschis, ca un drum spre miezul misterului. Înăuntru se zărește luna (emblema părelnicului, a tainei, a creației). Împrăștiate de instrumentul în care suflă fata, ecourile lumii nevăzute – selenare – invadează, purtate de aorta marină, universul solar. Între văzut și nevăzut, rațional și intuitiv, pragmatic și ludic, solar și selenar, „cîntecul” dă coerență lumii. Creatorul (din orice tagmă ar fi ) și opera sa articulează din petece de experiență, un sens.

„Teleportare”, „Atlante”, „Lumină din lumină”, „Asteroid”, „Migrația luminii”, „Călătorie în timp”… Opera lui Sabin Bălașa crește dintr-o fascinație a începutului și sfîrșitului absolut, a atemporalului, a ESENȚIALULUI și încearcă să recupereze straturi uitate de memoria geologică și antropologică.

În „Veghe eternă”, detaliile se șterg progresiv, pe un traseu (figurat prin succesiunea treptelor) al esențializării: de la accidental la legitate. Legea eternă dormitează în formele efemere. Siluete încremenite hieratic (femeia și, din bestiarul fabulos al lui Bălașa, făptura albă), își dizolvă, treaptă cu treaptă, individualitatea în impersonale tipare de antropo și zoomorf. Privirea urcă trep(-)at pe verticala zigurată a tabloului, găsind, pe ultimul piedestal, o efigie a omenescului încremenit într-un gest milenar de meditație. Undeva, la fîșia albă a orizontului, Cerul și Marea, părinții lumii noastre, și-au dat cosmică întîlnire. Un ochi de fereastră, tăiat triunghiular, deschide profetic fundalul tabloului spre nunta „principiilor” (uranian și marin ). În unele coduri esoterice, triunghiul apare ca emblemă a Creatorului și Creației. Figură elementară a delimitării, triunghiul acaparează fundalul – proiecție simbolică a dorinței de întoarcere acasă, în matca primordială a Universului. O lumină albastră învăluie tămăduitor, ca o acceptare cosmică, întîmplarea umană.

Sabin Bălașa se reprezintă ades pe sine (corpul întreg sau doar mîna) înfășurat în cercul magic al paletei, apărat de aura culorilor sale. E felul lui de-a se apăra de nebuloasa nonsensului:

„Oare cît va mai dura Ceața asta? O zi, un an, o veșnicie?

Altă scăpare decît să-mi creez imagini în minte, să le pictez și vă vorbesc în șoaptă cu ele, nu am. Pentru mine este singura cale. Dacă s-ar ridica ceața, ce mare lucru aș vedea? Pictura începe, oricum, dincolo de ceață”.