Apropierea sărbătoririi a 94 de ani de la desăvârşirea Marii Uniri aduce o dată în plus, în atenţia opiniei publice, România Mare, căreia i s-a mai spus România Întregită ori România Interbelică.
Ca o scurtă aducere aminte, pe 1 Decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia a hotărât unirea cu România a tuturor teritoriilor locuite de românii din Banat, Crişana, Transilvania şi Maramureş. În prealabil, pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a proclamat unirea Basarabiei cu România, iar pe 27 octombrie 1918, Adunarea Constituantă de la Cernăuţi a hotărât unirea Bucovinei cu România. Marea Unire a fost ratificată prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), în cazul Banatului, Crişanei, Transilvaniei şi Maramureşului, iar prin Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919), în cazul Basarabiei şi Bucovinei.
România Mare a mai cuprins Cadrilaterul, teritoriu anexat 10 august 1913 (Tratatul de la Bucureşti), pierdut pe 7 mai 1918 (Tratatul de la Buftea-Bucureşti) şi recăpătat pe 27 noiembrie 1919 (Tratatul de la Neuilly).
Drept urmare a acestor evenimente, regele Ferdinand a fost încoronat a doua oară, la Alba Iulia, pe 16 octombrie 1922, ca rege al României Mari, în timpul guvernului Ion I. C. Brătianu (4).
România Mare a cunoscut o puternică dezvoltare economică, o înflorire excepţională a culturii, dar sistemul democratic a fost sugrumat pe 10 februarie 1938, când regele Carol al II-lea a desfiinţat partidele politice, el numind prim-miniştrii.
Au urmat vremuri pe care Gheorghe Tătărăscu (prim-ministru în perioada 25 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940, ministru al Afacerilor Străine în perioada 6 martie 1945 – 29 decembrie 1947, sub primele două guverne Petru Groza) le-a caracterizat „cumplite”.
Situaţia politică europeană s-a schimbat profund ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, semnat pe 30 august 1939. Sub presiunea celor două mari puteri, U.R.S.S. şi Germania nazistă, porţiuni mari din suprafaţa de 295641 de kilometri pătraţi a României Mari au fost cedate fără luptă de către guvernele Gheorghe Tătărăscu (sub presiune sovietică, pe 28 iunie 1940, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, către U.R.S.S.), Ion Gigurtu (sub presiune nazistă, 30 august 1940, Transilvania de Nord, către Ungaria) şi Ion Antonescu (sub presiune nazistă, pe 7 septembrie 1940, Cadrilaterul, către Bulgaria).
Pe 22 iunie 1941, în cadrul planului nazist de atacare a U.R.S.S. pe un front întins de la Marea Baltică la Marea Neagră, generalul Ion Antonescu a dat celebrul ordin de trecere a Prutului, iar pe 26 iulie trupele române a ajuns la Nistru, frontiera străbună stabilită de Ştefan cel Mare şi Sfânt. Atunci, din România Mare a lipsit Transilvania de Nord şi Cadrilaterul.
Pe 22 august 1941, mareşalul Ion Antonescu a dat ordin de trecere a Nistrului. Între 18 octombrie 1941 (când a fost cucerită Odessa) şi până pe 29 ianuarie 1944, România, cu aprobarea lui Hitler, a administrat Transnistria, teritoriul cuprins dintre Nistru şi Bug, având 13 judeţe şi o suprafaţă aproximativ egală cu aceea a Transilvaniei de Nord (43492 de kilometri pătraţi) şi a Cadrilaterului (7726 de kilometri pătraţi), luate la un loc, un fel de compensaţie pentru teritoriile cedate fără luptă tot datorită voinţei lui Hitler.
Dezastrul militar de la Est de Nistru a dus ca România să capete statutul de ţară învinsă, răstignită, în cel de al Doilea Război Mondial. În urma Tratatului de la Paris, încheiat la 10 februarie 1947, semnat de Gheorghe Tătărăscu din partea guvernului Petru Groza (2), României de azi, cu o suprafaţă de 238391 de kilometri pătraţi, îi lipsesc următoarele teritorii ale fostei Românii Mari: Basarabia, Bucovina de Nord, Cadrilaterul, Insula Şerpilor şi Ţinutul Herţa.
Această tristă situaţie mi se pare descrisă cel mai bine de mereu actualul poet Mihai Eminescu în versurile din „Doina”: „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a”.
Doru CIUCESCU
Lasă un răspuns