Un cititor al ziarului nostru ne-a adresat o întrebare în ideia că vom reuși să-i lămurim dilema care îi macină nervii de o bună bucată de vreme: de ce unele instituții ale statului, investite cu puteri deosebite de decizie și care pot influența, într-un fel sau altul, viața unui om, apelează la procedee care contravin atît spiritului (nu și literei) legii, punîndu-l în situații neplăcute, chiar de disconfort social. Dar și cu efecte păgubitoare în plan material personal. Se pare că purtatul pe drumuri, cu, dar mai ales fără motive este un fel de sport național românesc, de care nici că ne putem dezbăra. În avantajul unora și dezavantajul altora. Iată și motivul pentru care, consemnînd cele ce urmează, ne-am oprit la titlul de mai sus. Iată pricina pe care o prezentăm în continuare, așa cum ne-a fost ea relatată:
„De mai bine de șase ani deschid, săptămînal, ușile instanțelor judecătorești băcăuane – de la Judecătoria locală pînă la Curtea de Apel – pentru a-mi putea intra în drepturile legale ce mi se cuvin ca moștenitor al părinților decedați, alături de ceilalți frați și surori. După circa trei ani de termene și înfățișări, pe 11 septembrie 2 000, Judecătoria Bacău a emis sentința cu nr. 6 864, la care toate cele șapte părți implicate am declarat recurs. Ulterior, Tribunalul Bacău a pronunțat o soluție în favoarea mea, toate celelalte acțiuni în cauză fiind respinse. S-a ajuns la Curtea de Apel, care a menținut soluțiile instanței anterioare printr-o hotărîre definitivă și irevocabilă. Se părea că lucrurile s-au liniștit, toate părțile fiind, cel puțin aparent, împăcate cu această situație. Ar fi urmat, firesc, intrarea în normalitate. Nu s-a întîmplat, însă, așa. Iată, au trecut aproape trei ani de la pronunțarea definitivă și lucrurile au rămas cam tot la fel. Pentru a-mi intra în drepturile consfințite – subliniez din nou – printr-un act emanat de la justiție, am solicitat instanței de fond investirea cu formulă executorie a sentinței civile 6 864/2 000. Datorită unor chichițe de natură procedurală, lucrurile rămîn așa cum au fost, adică nu se poate! Încă! Cu alte cuvinte, ți se recunoaște un drept legal, dar cînd e să te bucuri de el trebuie să-ți mai amîni plăcerea și interesele. Iată cum este motivată această situație în Incheierea din 11.06.2003 a Judecătoriei Bacău: „Instanța va respinge cererea de investire, întrucît în acest moment hotărîrea nu este definitivă, întrucît la dosar nu există dovezile de comunicare a sentinței către pîrîții …” în cauză. Și continuă: „În aceste condiții, rezultă că aceste părți sunt încă în termenul de exercitare a căii de atac a apelului, astfel că hotărîrea «în ansamblu ei» nu e definitivă, chiar dacă a parcurs toate căile de atac (la cererea altor părți decît cele pentru care nu există dovezile de citare)”.
Ce pot să înțeleg din aceste explicații – motivații? Că „definitivul” Curții de Apel e, de fapt, „relativul” acestei instanțe? Mi s-a mai spus de aici că hotărîrea definitivă nu a fost înaintată și celorlalte părți din proces, drept pentru care nu poate provoca efectele juridice. O fi așa, dar eu ce vină am că în atîta amar de vreme ea nu a fost trimisă preopinenților mei? Nu era de datoria instanței de fond să facă acest lucru? Și mai persistă o întrebare: cum de a fost posibilă derularea normală a termenelor în procese, dacă aceste acte nu au circulat. Pe ce bază s-au desfășurat ele? Să-mi spună cineva că nu am dreptate și nu mai emit nici o pretenție. Cert este un singur lucru: că sînt purtat pe drumuri fără a avea nici o vină. Poate doar aceea de a avea dreptatea de partea mea, recunoscută de înșiși slujitorii legii. Și-atunci chiar că nu mai înțeleg nimic!”
Anton Ciobanu, Bacău
Lasă un răspuns