Eugen ȘENDREA
La 5 iulie 1990, „Tineretul liber” anunța într-un titlu de articol de pe prima pagină: „În județul Buzău, o miraculoasă fîntînă a „tămăduirii”. Autorul articolului ne prezenta de la fața locului, adică de la o fîntînă rătăcită pe o pășune săracă între localitățile buzoiene Maxenu și Smeeeni, efectele benefice ale apei cu pricina asupra oamenilor bolnavi. Autorul însă nu știe că „apa de Buzău” a fost cu mult depășită de „apa de Galbeni” și orice s-ar spune, întotdeauna va fi pe locul doi. Povestea „apei miraculoase” de la Galbeni-Bacău a început în iarna anului 1988. Fîntîna este situată în centrul satului. Are o roată din fier cu lanț, pereții exteriori din beton vopsiți în verde și nu este prea adîncă. Pietrele interioare care o căptușesc sînt acoperite de mușchi verde. Și totuși, față de „suratele” ei, aveau să cunoască o efemeră celebritate. Cui i s-a părut prima dată că apa din această fîntînă are miros și gust de trandafiri, nu se știe! Cert este că într-un interval extraordinar de scurt zvonul despre calitățile olfactive, gustative, dar mai ales terapeutice a depășit granițele satului, comunei, apoi ale județului. Peste tot în birouri, autobuze, școli, stații CFR, lumea avea un singur subiect: apa făcătoare de minuni de la Galbeni! Erau divinizate calitățile apei: „Unui cetățean, chel complet, i-a crescut părul des ca peria și cîrlionțat ca la miel, după ce a băut jumătate de cană cu apă de la Galbeni”, „O femeie care a născut nouă copii cu diferite anomalii fiecare, pe al zecelea l-a născut sănătos tun după ce a băut cîteva înghițituri de apă în urmă cu cîteva zile”, „Unul de la Casa de bătrîni, în vîrstă de 82 de ani, abia recăsătorit, îi declară „proaspetei” soții, hotărît: în genunchi mă duc pînă la Galbeni dacă știu că-mi recapăt… virilitatea de la 20 de ani!”, „O turistă, prin OJT, n-a vrut să aibă „probleme” la graniță, la control. Nimic mai simplu! A apelat la apa de la Galbeni. A stropit valizele și n-a mai fost controlată!”
Apa „vindecă” totul și pe toate: boli de piele, epilepsie, reumatisme, gîlciuri, îndreaptă oasele, le strîmbă, firește după cerere. Și calitățile apei creșteau odată cu trecerea timpului. Și minunea minunilor: apa nu seca niciodată, oricît se scotea din ea (de, Bistrița era la doi pași de fîntînă…). Venea lumea de pe întreg cuprinsul țării cu mașinile și lua apă cu bidoanele. Și cît de greu era cu benzina…! Cozile la fîntînă creșteau mai ceva ca la produsele alimentare. Și cîte nu se povestesc la coadă… Și-au făcut apariția și hoții de buzunare. Avea șeful de post din comună cam mult de lucru. Cei care nu voiau să stea la coadă cumpărau apa de la cîțiva săteni întreprinzători, cu 3 – 4 lei litrul. Era destul de ieftin, cînd ne gîndim că la Galați depășea orice închipuire: 50 de lei litrul. Cam cît un Cotnar bun. Șmecherii din Galați aveau grijă să nu se mai deplaseze la Bacău. Îi dădeau ei miros și gust de trandafir! Semnatarul acestor rînduri s-a deplasat pe 2 martie 1988 la Galbeni. Era frig, viscol, vorba românului: „să nu dai nici un cîine afară”. Credea că nu va găsi nici fîntîna din cauza ninsorii, a viscolului. Dar n-a fost prea greu să-i dea de urmă. Oameni așezați la rînd cu bidoane și alte diverse recipiente, înfofoliți pînă peste ochi, așteptau răbdători să ia apă din fîntînă. O imagine ce amintea de „retragerea lui Napoleon din Rusia”. Nimic și nimeni nu-i urnea din loc! Să-l lăsăm pe primarul de atunci al comunei N.Bălcescu, d-l Seniuc, să ne povestească: „Eram îngrijorați. Conținutul apei din fîntîna cu pricina de la Galbeni era de trei ori mai mare decît normalul cu nitrați. Nu era bună nici din punct de vedere chimic, nici biologic. Dar cum să-i conving pe oameni arătîndu-le buletinul de analiză al apei? Mulți mă îndemnau să astup fîntîna cu ciment sau să torn clor. Nu era normal. Cel mai bine, mi-am zis, e să-i las să se convingă singuri de marile calități – inexistente – ale apei”. Și omul a avut dreptate. Ca orice minune, și minunea de la Galbeni n-a durat decît cîteva luni! Treptat treptat, numărul oamenilor a scăzut, apoi n-a mai venit nimeni. În luna iunie 1990 am trecut din nou pe la fîntînă. Nici un om în preajma ei. Cănița de tablă stătea spînzurată de un lanț, uscată și prăfuită, semn că de mult nimeni n-o mai folosise. Doi săteni au trecut nepăsători pe lîngă noi. Nici nu se uitară la fîntînă. De la fereastra deschisă a unei case, de la un aparat de radio, răzbătea pînă la noi o melodie… Ați ghicit! Era „Lambada”.
Lasă un răspuns