„Faimoase au fost Poștele române și legendare au rămas; ele au fost admirate de toți călătorii străini în principate”, scria Nestor Urechia în lucrarea sa „Căruța poștei”.
Pare de necrezut, dar poșta românească funcționa în trecut admirabil. Un francez, seniorul Fourquerauls, nota în memoriile sale, trecînd prin Moldova la 1585, de „o căruță cum se uzitează în această țară, așa de mică și ușurică, încît la pas greu, o poți lua pe umeri”.
Și Paul de Alep, în 1650, aflîndu-se în Moldova scria: „mergerea noastră era mai repede ca zborul unei păsări”. Conții Salaberry și Lagarde – la 1791, dar și doamne a Carbovitz și lady Craven găsesc cuvinte de laudă la „transportul în comun”. Mai tîrziu, în 1835, pe drumurile noastre trecea cel ce va fi un faimos mareșal, căpitanul Moltke. O remarcă interesantă o face, în 1836, Stanislas Bellanger: „În trăsură, întovărășit de doi sau de trei surugii, pleci cu iuțeala unui strașnic vînt, nu mergi pe pămînt, ci de-abia îl atingi, Vaillant nota, entuziast: „Căruța română are și moliciunea litierei spaniole și celaritatea malle-poștelor noastre”. Un conte, Demidoff, consacră chiar două capitole în lucrarea „Voyaje dans la Russie meridionale par la Hongarie, la Valachie et la Moldavie” din 1845, scriind: „…Cît timp mergi pe terenul neted al pășunilor, călătoria este rapidă și ușoară. Acești cai duc pe călători cu o extremă velocitate. Surugiii, cocoțați pe cai, au încrucișat la mijloc frîul și iată-i împingînd la galop și fără opreală toată turma de cursieri pe jumătate sălbatici, trăgînd o singură trăsură. Uneori, ciudatul echipagiu se năpustește prin ierburile înalte și caii profită spre a smulge din zbor cîte o buruiană. Ajunși la stație, în semn de satisfacție și spre a înviora, zic ei, pe Ducipali, le trag tare urechile și le dau drumul la pășune”.
În 1857 sosește, la Galați, călătorul V.Doze. Se urcă în „căruța poștei”, pornind spre Iași: „șase sau opt cai înhămați la o căruță ușurică m-au transportat de la Galați la Iași. (…) La fiecare stație, doi călăreți alergau în goana mare spre o turmă de 40 de cai slobozi la pășune; cu lovituri de bice aduceau 6 sau 8 din ei, într-o clipă îi înhămau și începeau din nou să străbată spațiul cu aceeași impetuozitate. (…) Dacă membrii Jokey-Clubului din Paris sau din Londra ar cunoaște această specialitate a surugiilor moldoveni, i-ar chema sigur pentru grajdurile lor”.
Printre celelalte stații care asigurau buna funcționare a poștei se afla și cea din Bacău. Ea era așezată în partea de nord a Bacăului. La stația de poștă din Bacău existau un căpitan de poștă, cîțiva surugii, belciugași (oameni care păzeau caii la pășune) și cîțiva soldați pentru pază și păstrarea ordinii. Clădirea poștei cuprindea două odăi, una pentru căpitani și cealaltă pentru călători. În spate erau trei bordeie pentru surugii și unul pentru rotari. În curtea largă se găseau jienița cu ovăzul cailor, o ciușmea și cîteva teuci. I se mai zicea și „Poșta lui Vilner”, după numele arendașului de atunci. Cînd sosea la Poștă, călătorul prezenta căpitanului un „Bilet” dat de „Direcția Poștelor Moldovei”, semnat de „secretarul poștelor”.
Un boier prins fără „bilet” risca „60 toege la tălpi, iar servitorul său, în mod erarhic răsturnat, 90”.
„Solemnă era ziua plecării. Solemnă era ziua sosirii. Rupt era călătorul de scuturăturile trăsurii și de nopți albe, nemîncat, dacă nu se aproviziona de acasă, nebăut, toate acestea nu importau. Problema cea grea era rezolvată: călătorul ajunsese la destinație”.
Trenul, apoi automobilul, au scos din funcțiune căruța poștei și stațiile ei. Părăsită, clădirea poștei a devenit primul azil al bătrînilor din Bacău, iar pe locul de pășune s-a înființat, în 1917, cimitirul eroilor „Lazaret”. Astăzi, blocurile din cartierul „Nordului” au șters orice urmă din ceea ce era odată vestitul „Cîmp al Poștei”. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns