În toată viaţa mea de montaniard am apreciat cel mai mult drumul şi nu momentul în care ajungeam la destinaţie. De multe ori, vrăjită de frumuseţea locurilor în care mă aflam, îmbătată de aerul curat, mă opream să admir câte ceva, îmi doream să devin una cu natura, să uit de tot. Nu şi de data aceasta!
Elena-Simona CIUBOTARU*
Totul a început în urmă cu două luni, când un prieten de familie ne-a dat ideea de a participa împreună, ca echipă mixtă, la cel mai greu maraton montan din România, Maraton 7500, ajuns deja la ediţia a V-a, care se desfăşoară în masivul Bucegi şi este organizat de Clubul pentru Protecţia Naturii şi Turism din Braşov (o mână de oameni minunaţi), în special pe bază de voluntariat.
Ne-am hotărât destul de greu, din cauza lipsei antrenamentului pentru ture atât de lungi şi a unor lucruri din echipamentul obligatoriu. Până la urmă, împreună cu soțul, ne-am înscris la secţiunea Hobby (tura scurtă, cu diferenţă pozitivă de nivel de 3.200 m), ce presupune parcurgerea unui traseu de 45 km pe văi şi creste într-un timp maximum de 16 ore.
Într-o astfel de competiţie contează foarte mult încrederea în coechipier. În plus, e important ca amândoi să fie pe aceeași lungime de undă, pentru că în timpul cursei nu se acceptă decât 50 de metri distanţă între ei.
20 iulie, ora 4 dimineaţa… Somnoroşi, mâncăm o salată, ne echipăm. Purtăm numărul 323, iar numele echipei noastre este ELAN. Intrăm în zona de start. În scurt timp începe numărătoarea inversă. Soțul meu, Andrei, îmi spune că important este să terminăm cursa fără incidente, chiar dacă nu ne vom încadra în timpul limită de 16 ore. Dar amândoi ne dorim să ajungem cât mai repede la finish, cel puţin înaintea ploii anunţate.
Ne îmbrăţişăm şi pornim alergând, ca toată lumea (se pare că dă bine în fotografii). În curând se trece la mers susţinut, deoarece urcăm pe Valea Obârşiei spre Vârful Omu (unde este primul punct de control şi hidratare). Vântul bate din faţă şi ne îngreunează înaintarea, dar nu ne dăm bătuţi. Ajungem la Omu în scurt timp (mai repede decât în ziua precedentă, probabil din cauza spiritului de competiţie) şi începem să coborâm cu grijă pe Valea Cerbului, de teamă să nu ne cedeze genunchii. Multe echipe se accidentează pe această coborâre şi sunt nevoite să abandoneze concursul. Jos, la Cabana Gura Diham (982 m altitudine) este al doilea punct de control. De aici începe partea cea mai grea: urcarea pe Vârful Bucşoiu (2.492 m).
Ne simţim obosiţi, nu putem să bem prea multă apă şi nici mâncarea nu intră (am avut la noi batoane de cereale, seminţe şi fructe). Urcăm până la Prepeleac (al treilea punct de control), unde facem o pauză mai lungă, de aproximativ 20 minute. Bucşoiul este parţial acoperit de nori, ceea ce mă face să îmi pierd «ELANUL» şi să înaintez greu, mai ales pe porţiunile foarte abrupte, asigurate cu lanţuri. Andrei mă încurajează, mă ajută tot timpul şi reuşim să ajungem a doua oară la Vârful Omu, al patrulea punct de control, unde, după câteva bucăţi de halva şi lămâie înghiţite pe fugă îmi recapăt puterile şi entuziasmul, mai ales că soarele ne zâmbea de-acum.
Alergăm cat ne permite conformaţia reliefului (pe teren plat şi la vale), depăşim câteva echipe de mixt şi ne îndreptăm în forţă spre al cincilea punct de control, Poiana Guţan (aproximativ 1.400 m altitudine). De aici mai avem un urcuş uşor pe curbă de nivel până în Şaua Strunga (1.904 m altitudine), ultimul punct de control de pe traseu. Suntem siguri că o să ajungem în mai putin de 16 ore la Peştera şi nu mai «alergăm», ocazie cu care ne depăşesc câteva echipe de mixt. Dar ce contează? Suntem împreună, teferi, încă bine dispuşi şi ştim că nu o să fim descalificaţi. Ajungem la finish la ora 17:55, după o tură de 11 ore şi 43 minute (suntem undeva la mijlocul clasamentului pentru categoria noastră; câştigătorii locului I au terminat în 8 ore şi 18 minute!). Trecem linia de sosire alergând, obosiţi, dar fericiţi! Suntem asteptaţi cu ciorbă, paste, pepene, medalii de finisher şi diplome de participare! Imediat ce ne aşezăm la masă începe ploaia!
* Elena-Simona CIUBOTARU este tehnoredactor la Ziarul de Bacău.
Lasă un răspuns