Cu zîmbetul pe buze împotriva leucemiei
• de patru ani, o adoloscentă trăiește un adevărat calvar pentru o adolescentă • în ciuda necazurilor, Roxana și-a păstrat optimismul și credința
Întîlnim uneori, pe drumurile noastre zilnice, oameni suferinzi, pentru care fiecare clipă de viață are farmec și valoare. Oameni care ne arată cît de mici sunt de fapt «dramele» noastre cotidiene și cum trebuie să ne prețuim existența, cu toate meandrele ei.
Roxana Contoi, o tînără frumoasă și plină de viață din comuna Dofteana. Privind-o, n-ai crede prin cîte necazuri a trecut și că, la doar 22 de ani, este bolnavă de leucemie.
Încă de mică, Roxana a avut un destin oarecum straniu. La nouă ani, sora tatălui său, foarte apropiată familiei, a dorit s-o înfieze deoarece nu putea avea copii. Așa s-a trezit fetița cu patru părinți și două case la numai 50 de metri una de alta. A avut o viață normală, fără ca ceva să prevestească suferințele viitoare.
Calvarul Roxanei Contoi a început în anul 2000, cînd a picat examenul de admitere la Academia de Poliție. La nici cîteva luni avea să i se stingă mama naturală, bolnavă de cancer, și trei dintre bunici: „a fost o perioadă tare zbuciumată, nu știu cum am putut suporta totul” ne-a spus tînăra. De parcă n-ar fi fost deajuns, prietenul cu care era de peste doi ani a părăsit-o pentru o oarecare: „toate acestea au schimbat-o foarte mult, se ofilea ca o floare” ne-a explicat mama vitregă, Elena Țifrea.
În 2003, lucrurile păreau a se așeza oarecum pentru adolescenta deja încercată de soartă. Avea un alt prieten cu care se și logodise, ar fi urmat să se căsătorească și să caute un serviciu. „Începusem însă să slăbesc și să mă simt din ce în ce mai rău, așa că am mers la Onești la analize. Medicii m-au trimis brusc tocmai la București, la spitalul Fundeni. Abia acolo aveam să-mi aflu diagnosticul – leucemie în stadiu avansat” ne-a povestit Roxana. Au urmat patru luni de luptă deschisă cu boala, luni în care doctorii nu i-au dat șanse reale de supraviețiure: „ajunsesem la 40 de kg, îmi cădea părul din cauză tratamentului, aproape nu mă mai deosebeam de pătura cu care eram învelită” a continuat ea.
În cele din urmă, caracterul puternic al Roxanei și tratamentele îndelungi și chinuitoare au silit boala să dea înapoi: „acum mă simt relativ bine. Continui cu medicația și merg la Fundeni cam o dată la 90 de zile, pentru control. Deși e vorba de o afecțiune gravă, nu mi-am pierdut speranța că totul va fi bine. M-au ajutat părinții, medicii și bunul Dumnezeu” ne-a mai spus ea.
Roxana Contoi se afla în Suceava în 1986, anul accidentului de la Cernobîl, și poate că organismul i-a fost prea fragil în fața radiațiilor. Astăzi, ea suferă de una din cele mai grave boli ale secolului și, cel mai revoltător, nu-și poate permite un transplant în Occident, care i-ar salva probabil viața. „De o intervenție chirurgicală în străinătate nu poate fi vorba acum. Am cheltuit zeci de milioane cu spitalele și medicamentele, în curînd nu știu cum vom mai face față cheltuielilor. Am deschis chiar și un cont umanitar, dar n-a venit mare lucru acolo. Și am da orice numai să-i fie bine fetei” ne-a spus, cu lacrimi în ochi, mama adoptivă, Catrina Contoi. Cît despre Roxana, ea nu se poate angaja acum, este încă prea slăbită pentru a face față unui serviciu. În disperare de cauză, familia a trimis o cerere la Direcția de Dialog, Familie și Solidaritate Socială (DDFSS) din Bacău, în speranța obținerii unui ajutor financiar cu care să-și mai acopere cheltuielile.
Impresionantă ni s-a părut, totuși, dincolo de drama din ultimii ani, seninătatea acestei tinere în fața existenței. „Am acceptat întotdeauna viața așa cum e. E adevărat, am avut perioade în care totul era cu semnul întrebării. Dar optimistă am fost mereu, chiar și la spital în București, unde la fiecare control mai aflam de moartea cuiva din secție. Uneori mai glumesc cu prietenii despre situația mea. Cred, dealtfel, că Dumnezeu are pentru fiecare un plan pe lumea asta”, a încheiat zîmbind Roxana. (Alin LEANCĂ)
Lasă un răspuns