Prima lege unitară a drumurilor din statul român modern a împlinit 145 de ani. Pe 30 martie 1868 a fost promulgată „Legea drumurilor din Principatele Române”, care face prima clasificare a drumurilor (naționale – cu lățimea de 26 m, județene – 20 m, vicinale și comunale – străzile din orașe – 15 m). Tot ea menționa și noțiunea de drum public.
Cuvântul drum își are originea în grecescul „dromos”. Inginerul francez Bolssano, angajat de Gheorghe Bibescu în anul 1845 să facă harta rețelei rutiere în Țara Românească, spunea că „șoselele sunt cel mai înalt semn al începerii civilizației unui neam și singurul mijloc al dezvoltării sale”. Drmurile romane în Dacia au rămas celebre, unul dintre acestea fiind drumul de legătură a Transilvaniei cu Moldova, prin pasul Oituz, de-a lungul văilor Trotușului și Siretului, până la Barboși. Din Evul Mediu este cunoscut, de asemenea, drumul cernăuți – Suceava – Roman – Bacău – Galați.
Alte legi importante în domeniu au fost „Regulamentul Organic”, considerat prima lege a drumurilor din țara noastră (1832), prima lege pentru sistemnatizarea căilor publice de comunicație din Transilvania (1890) și Legea drumurilor din 1906, care a înființat în fiecare județ căte un serviciu tehnic pentru drumuri. (Petru DONE)
Lasă un răspuns