Mărturie dureroasă despre Oncologia SJU Bacău. Fiica unui bolnav de cancer: „De aici încep chinul și jalea!”

În urma articolului în care relatam că un bărbat bolnav de cancer a fost refuzat de medicul de gardă de la Unitatea Primiri Urgențe Bacău, o altă femeie a decis să povestească experiența pe care a avut cu tatăl ei la secția de Oncologie, din cadrul Spitalului Județean de Urgență Bacău.

Redăm, în rândurile de mai jos, mărturia femeii:

Martie 2024- tatăl meu este investigat la Spitalul „Prof. Dr. Apetrei Eduard” Buhuși, secția gastroenterologie pentru dificultăți la înghițire, durere pe esofag. Endoscopic, se constată existența unei tumori, se efectuează biopsie. Rezultatul confirmă pecetea „Marelui C.” Primim cu răbdare și profesionalism îndrumări din partea medicului curant către următorii pași (bilet de trimitere CT pentru verificare existență metastaze, bilet trimitere oncologie și chirurgie); realizat CT la Buhuși cu rezultate M0, dar T4N2.

De aici încep chinul și jalea… ajungem la Oncologie Bacău. Luarea în evidență și, în disperarea noastră, a familiei, începerea cât mai rapidă a tratamentului, tatăl meu fiind deja pe alimentație bazată pe alimente speciale (Fresubin). Începem să ne lovim de „puturoșenia” sistemului. Programări la comisie: peste o săptămână (unde sunt chemați toți pacienții la aceeași oră și lăsați să aștepte să fie strigați; unii, cu vechime în domeniu, și-au adus scaun pliabil de acasă, știind ce urmează). Am intrat cu tatăl meu, o doamnă, acră și vizibil plictisită de întreg procesul, după ce îi menționez că tatăl meu a luat fier, mă întreba pe mine de ce ia, când avea scrisoare medicală la dosar, apoi cât are hemoglobina tata, deși avea analize la dosar. Dosarele au fost predate înainte, în aceeași zi, tocmai spre a fi analizate. Un domn doctor a dat dovada de omenie și s-a străduit să vorbească blând și încurajator cu tatăl meu, urându-i să fie într-un ceas bun. Ulterior am aflat că și dumnealui este bolnav…

Programare internare ședință C1: peste altă săptămână. Plecăm de la comisie, rugându-ne să mai reziste încă o săptămână. Ajungem ziua internării, pe secția Oncologie Bacău. I s-a adus la cunoștință tatălui că are nevoie de gastrostomă. Inițial a refuzat, apoi, în aceeași zi, a acceptat. I se administrează prima tură de citostatice, timp în care recurg la o vizită la IRO Iași, pentru a mă informa despre procedura montării acestei gastrostome. La Iași, o doamnă foarte amabilă îmi explică despre cozile lungi de acolo și cum ar trebui să fac un drum întâi eu cu dosarul, apoi alt drum pentru intervenția în sine. Totuși, foarte bulversată, mă întreabă retoric, cum de mă pune să bat atâția km, când medicul oncolog de la Bacău poate trimite direct pacientul, pentru că a fost pus în aplicare un nou protocol, menit să grăbească tot acest proces, iar doamna doctor oncolog, printr-o simplă completare a unui formular online, ar fi luat imediat legătura cu un chirurg de la IRO și pacientul ar fi trimis cu salvarea.

Mă întorc la Bacău. Evident, în aceeași zi nu am mai avut cu cine vorbi. A doua zi, mă duc la doamna doctor care îl trata pe tata și aștept să o găsesc disponibilă. Cu modestie și bun simț, o rog frumos să îmi acorde câteva minute. Îi spun de vizita mea la IRO și o rog frumos să ne ajute cu demersurile pentru a grăbi procedura. Răspunsul: „Eu nu înțeleg de ce insistați pe IRO. Se pun gastrostome și la noi, la Bacău. Eu vă dau bilet de trimitere.” Răspund : „Pentru că dacă ați completa dumneavoastră acum, ar urgenta procedura. Așa, eu cu biletul, mă duc aici prima oară aici cu dosarul, până mă programez, apoi până programează procedura. Nu cunosc pe nimeni.” Doamna doctor: „Vedeți ce rezolvați până la următoarea ședință”, care apropo, era planificată peste o săptămână. Deci eu, un nimeni, trebuia să mă descurc cu acel bilet de trimitere într-o săptămână, să îi pun gastrostoma și să i-l și aduc înapoi pe tata pentru C2. Nu a schițat nimic. Am înțeles. Nu vrea. Continui : „Doamna doctor, am înțeles de la alt medic că ar exista niște plasturi pentru dureri, pe care dumneavoastră îi puteți prescrie. Tata nu poate înghiți comprimate. Mai dizolvă în apă câte jumătate de Doreta.” Cu un oftat prelung de gravidă, și-a scos telefonul și mi-a răspuns că da, există și ar putea să îmi prescrie. Repet acest „ar putea”, pentru că nu a vrut. M-am trezit cu rețetă cu Tramadol comprimate, nici măcar fiole. Am aflat plângând la farmacie de existența fiolelor și că putea să mi le prescrie. Tata nu a putut înghiți comprimatele, nu se dizolvă, ba chiar sunt cu eliberare prelungită, adică nici măcar recomandare de a fi zdrobite. Am ajuns cu tatăl meu acasă, cu dureri crunte de abdomen inferior, crampe, diaree apoasă, neputința de a înghiți calmante, neputința de a înghiți mâncare, ba nici apă, ca și repercusiuni ale citostaticelor, dar aveam bilet de trimitere de la doamna doctor oncolog către chirurgie.

Am plecat la chirurgie Bacău, unde medicul și asistentul din ambulatoriu, cu atitudini deranjate și acide, mi-au cerut programare și pacientul. NU AM TIMP DE PROGRAMARE!!! MOARE DE FOAME! Foarte elegant am fost scoasă afară pe ușă. Am așteptat alt medic chirurg, care a avut bunăvoința să ne asculte problema. Ne-a explicat chinul pe care l-ar îndura la o gastrostomă clasică și ne-a redirecționat, văzându-mă cu lacrimi în ochi și în disperarea mea de copil care este pus în fata faptului de a-și lăsa tatăl să moară de foame, către gastroenterologie Bacău, unde se pot monta gastrostome PEG. Urc la gastroenterologie. Astept. Iese doamna asistentă :„Aveți programare?” „Nu am, dar stați să vă explic, domnul doctor chirurg m-a trimis!” Doamna asistenta repetă pe un ton ridicat: „Aveti programare? Nu Treaba mea este să iau doar programații!”. Am plecat cu capul plecat și am izbucnit într-un plâns isteric, din acela care te lasă fără aer. „Și eu ce mă fac acum? Are cancer…deci trebuie să moară în chin și dureri, fără șansa la omenie… Unde sunt toți oamenii aceia care salvează vieți?!”

Unui asistent i s-a făcut milă de situația mea, probabil, și m-a pus în legătură cu altă doamnă asistentă, reușind astfel să ajung la un gastroenterolog. Într-un spital mai mult plin de acrituri, aroganțe și jurați puși pe sentința morții decât de medici, am găsit unul dintre puținele suflete care încearcă să salveze vieți, nu să descurajeze oamenii de a mai încerca să trăiască, și mi-a explicat riscurile intervenției, ce trebuie să cumpăr, de unde (kitul nu există în spitale) și mi-a lăsat numărul de telefon să o anunț când îl am. I-am spus: „Doamna doctor, trebuie să încerc! Moare de foame!” Ulterior aveam să aflu ca este de durată și obținerea lui.

Am mai trecut pe la secția de Oncologie, știind, din vorbe, că trebuie să iau un bilet de externare. Stau vreo 10 minute și aștept să fie preluată o doamna din ambulanță în scaun cu rotile, apoi o rog pe doamna asistentă să verifice printre acte și biletul tatălui meu. Pufnește și caută. Că nu-i. Scot actele primite și i le arăt. Vede „Scrisoarea medicală” și își aruncă ochii peste cap (probabil în căutarea creierului) și cu aer sictirit îmi aruncă „păi acesta e biletul de externare!”. Mă miră faptul, deoarece în limba română pe care am studiat-o eu, se scrie altfel. Îi menționez acest lucru și mă scuz de deranj. Așadar, ar fi trebuit să cunosc și acest fapt, probabil vreo regulă nescrisă de-a lor. Așa cum e și cea care le spune să nu poarte mănuși și măști printre pacienți oncologici, decât când se anunță control DSP.

M-am întrebat: oare pacienții marelui C, care nu au pe nimeni să umble pe la toate ușile, sau cei bătrâni, așa cum e și tatăl meu, cu parteneri de viață bolnavi și ei, lipsiți de putere fizică și psihică, cum se descurcă?! Stau la rând să moară?! Cred că e o coadă lungă și acolo… M-am intersectat și cu alți oameni trecuți prin asta, pacienți sau însoțitori. Nu știu de ce doar experiența bolii ne face OAMENI între oameni.

Am fost la urgențe, la Buhuși, să facem hidratare perfuzabilă, unde am dat de omenie și compasiune. Vorbim de „Marele C”, da… unde oricum mori, da… Dar calitatea de medic nu este egală cu cea de Dumnezeu, adică de a stabili când se va întâmpla sau de a grăbi procesul. Vizibil descurajat de medicii din Bacău și de atitudinea lor pe perioada internării, tatăl meu este în refuz total de a mai călca pe acolo. Este lucid, coerent. Evident, în situația dată, am îndoieli privind și corectitudinea tratamentului aplicat, dar cui să spun?! Că nu am programare…Am bilet de trimitere către Rai…

– fiica unui pacient bolnav de cancer