Unul dintre cele mai importante capitole, poate cel mai important pentru creștinul care vrea să cunoască aspectele adevărate ale vieții Preacuvioasei, este cel de-al doilea, dedicat receptării vieții Sfintei în perioada bizantină, post-bizantină și slavo-română. La bază stă un text ce din păcate nu ni s-a păstrat: textul grecesc al diaconului Vasilik, realizat de către acesta la dorința expresă a Patriarhului Nicolae al IV-lea Muzalon. Lectura primei versiuni românești a acestei vieți bizantine din secolul al XII-lea ne arată că aceasta s-a scris pe când încă moaștele se mai aflau în Kallikrateia, dar dobândiseră o faimă deosebită datorată minunilor pe care le înfăptuiau. De altfel, acest text va sta la baza tradiției grecești ce s-a impus în epoca modernă a bisericii noastre (lucru dovedit și în 1692 de Antim Ivireanul, prin tipărirea într-un singur volum a Slujbei și vieții Sfântului Grigorie Decapolitul, alături de Slujba și viața Sfintei Cuvioase Parascheva). Peste toate însă, marele plus pe care îl aduce opera Patriarhului Eftimie se leagă de factorul istoric. Autorul textului din secolul al XII-lea intră în climatul epocii. „Din textul eftimian se vede cât de adâncă a fost venerația locuitorilor sud-dunăreni pentru Sfânta ale cărei moaște au început «să facă istorie» tocmai prin ocrotirea pe care le-a acordat-o. Avem, de fapt, în textul acestei opere a patriarhului Eftimie, care este o hagiografie, dar și un acatist, cea mai deplină realizare a dorinței atribuite cu deplină îndreptățire de Ivan Biliarski celui ce i-a adus moaștele la Târnovo: de a face din cultul Sfintei Parascheva o prezență în istorie ca aceea a Maicii Domnului, salvatoarea Bizanțului și ocrotitoarea lui”. Aflăm că această scriere de o importanță capitală s-a păstrat în formă originară într-un manuscris de la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos, dar și într-un manuscris din Biblioteca Mănăstirii Dragomirna. ” Un moment interesant, mai puțin cunoscut, dar „scos la suprafață” de starețul de la Neamțu – Macarie, este cel care se petrece în 1521, când Soliman Magnificul, repetând gestul lui Ioan Asan al II-lea, a strămutat moaștele Cuvioasei în propria capitală. Devenit în 1531 episcop al Romanului, Macarie dă amploare cultului Sfintei Parascheva. „Petru Rareș a fost cel care a venit în istoria României cu cultul Sfintei Parascheva și l-a impus, precum odinioară Ioan Asan al II-lea la Târnovo, și ultimul țar de acolo, Ivan șișman – autorul moral, prin porunca dată Patriarhului Eftimie, al operei acetuia închinate Sfintei Parascheva. La rândul său, Petru Rareș a fost autorul moral al operei pictorului Dragoș Coman de la Arbore și a celui ce ne-a lăsat admirabilele fresce din catedrala de la Roman…” Sunt apoi prezentate, comentate, analizate comparat (și nu numai!) texte ce urmăresc dimensiunea liturgică. Se pleacă de la cele mai vechi slujbe (manuscrisul slavon din sec. al XIII-lea – „Mineiul lui Drăgan”, editat de Iordan Ivanov), trecem prin „Antologhionul” lui Antim Ivireanul ori textele lui Climent al Râmnicului, pentru a ajunge în epoca renașterii paisiene la Gherontie, iar mai apoi în contemporaneitate.
Am putea afirma că pentru noi, românii, figurile cele mai importante care au instituit cultul Sfintei Parascheva au fost domnitorii Petru Rareș și Vasile Lupu, la care se alătură patru mari ierarhi ai bisericii: Episcopul Macarie al Romanului, Sfinții Mitropoliți Varlaam, Dosoftei și Antim Ivireanul. Cartea semnată de Ioachim Băcăuanul vine în linia unei asemenea tradiții: chiar dacă este o lucrare cu un vădit caracter științific, informația este accesibilă și pentru omul nefamiliarizat cu limbajul teologal. Mai mult, întregită și de un Imn-Acatist închinat Sfintei Cuvioase Parascheva, apărut la aceeași „Filocalia”, avem credința că Ierarhul locului este pentru încă o dată în mod fericit interesat de așezarea în matca adevărului a unei figuri atât de îndrăgite în spațiul panortodox.
Marius Manta
Lasă un răspuns