Povestea de succes a unei băcăuance a ținut din nou capul de afiș al ziarelor din Italia. De data aceasta este cazul unei băcăuance care a lăsat în urmă tot, o carieră de inginer constructor și a plecat în Peninsulă să dea un alt curs vieții ei. Rozica Vînău a dat cimentul și cărămizile pe materiale, mătăsuri, broderii și tot ce implică design-ul vestimentar, dar și pe latura care unge sufletul, poezia. Povestea ei a fost detaliată de Gazeta Românească.
A fost inginer în construcţii în ţară, iar când a pierdut apartamentul din Vâlcea, unde locuia, s-a întors la părinţi, în Bacău, oraşul natal. A căutat de lucru pe șantier, ca inginer, dar „bărbaţi de doi metri îmi spuneau ca nu e lucru nici pentru ei, darămite pentru o femeie de 40 de kile, cât aveam” – le-a mărturisit Rozica celor de la Gazeta Românească. S-a reprofilat, făcând design vestimentar: ”Desenam, croiam, pe comandă, lucru care mergea destul de bine, dar tot din cauza jumătăţii mele care mă dezechilibra, cheltuia în mod nejustificat, am ajuns să nu îmi pot acoperi cheltuielile”. De aici decizia de a pleca: „Era o situaţie în care eşti capabil să faci orice, numai să rezolvi situaţia” – mai spune băcăuanca.
A ajuns în Italia în 2000, în regiunea Piemonte, și a luat-o de la capăt la 40 de ani. A înfruntat călătoria singură, pe ocolite, avea doar viză de Germania, a căutat de lucru timp de cinci luni, a fost clandestină. „A muncit ca îngrijitoare la fix şi timp de doi ani a muncit ca să acopere datoriile făcute în ţară şi cele legate de plecare, a reuşit să îşi aducă şi familia, inclusiv soţul, a închiriat un apartament – continuă povestea băcăuancei. Dar soţul nu se schimbase, aşa că între timp a divorţat. Îi făcuse acte soţului, îi găsise un loc de muncă, mobilase apartamentul unde el stătea cu copiii, în timp ce ea muncea la fix. I-a lăsat tot, şi-a luat şi copiii cu ea şi nu s-a uitat înapoi. În 2005 a înfiinţat asociaţia «Acasă», unde a organizat diverse manifestări culturale româneşti, inclusiv un cenaclu literar. În 2007 s-a mutat singură în alt apartament, dar nu mai reuşea să îşi găsească de muncă: de data asta căuta un loc de muncă la zi, pentru că «la un loc fix nimeni nu te ia cu doi copii după tine. Alergam pentru şase ore dintr-o parte în alta a oraşului, pentru cinci-şase sute de euro pe lună, cu care abia acopeream cheltuielile pentru apartament». Au trecut cinci luni de zile în care nu a luat şomaj, pentru că nu a ştiut că are drept să îl ceară în 60 de zile, şi atunci îi vine ideea să se înscrie la şcoala de operator sanitar, unde a trebuit să înveţe ca să dea examen. Dar tenacitatea româncei a ajutat-o să lucreze sâmbăta, duminica, de noapte, să înveţe în paralel, iar că să se poată înscrie la curs, cum nu avea studiile recunoscute, a trebuit să dea examen pentru «la terza media» cu copiii de 14 ani. Şi aşa se face că, odată ce a intrat la curs, i-au dat şi loc de muncă”.
Acum lucrează într-un azil de bătrâni. Este o meserie grea, obositoare: este puţin personal pentru mulţi bătrâni. A avut și de pătimit din cauza modului în care o priveau italienii pe măsură ce avansa profesional. „În perioada când am făcut cursul, am suferit din punctul ăsta de vedere – își mai amintește Rozica. Eu încercam să arăt ce pot, iar lucrul ăsta mi-a atras antipatia italienilor. Mă durea sufletul că nu pot să fiu acceptată, ma gândeam şi noaptea cum să fac, să nu mai fie nimeni supărat pe mine. La fel a fost şi la actualul loc de muncă, la început, în colectivul de muncă.”
Poezia și sculptura, marile ei pasiuni
Rozi scrie poezii, atât în italiană cât şi în română. Cu una dintre ele a luat premiul I la un concurs românesc al diasporei din Italia. La un alt concurs de poezie, în 2007, „La musica del cuore”, a luat premiul I la secţiunea italiană şi premiul I şi II la secţiunea română. Are şi talent la desen. În România a făcut liceul de arte şi alţi trei ani de pictură după Facultatea de Construcţii; a luat locul II, III la Cântarea României. Spune cu regret că, pentru cele două pasiuni ale ei, scrisul şi pictura, nu are timp să se ocupe cât ar trebui. Spune că scrie noaptea, printre picături, cu grijă, sa nu o trezească pe sora ei care doarme. Este colaborator la un ziar gratuit pentru străini, din 2004, şi a scris diverse articole despre tradiţiile şi cultura României. Cea mai mare realizare însă sunt băieţii ei. Fiul cel mic face facultatea la Torino, Engleză-Japoneză, iar cel mare lucrează, are contract pe termen nedeterminat, ca şofer. Chiar dacă după părerea ei realizările nu sunt foarte mari, se ghidează după următorul principiu: „Ca să mă bucur de ceea ce am acum, nu uit prin ceea ce am trecut. Muncesc şi eu, şi fiul cel mare, avem apartament închiriat în Bra, nu ne putem plânge, dar printre picăturile pe care le am la dispoziţie, sper să pot să am inspiraţie să pot să scriu, mai mult şi mai bine, să ajung să public măcar o carte şi aş vrea să găsesc puterea în mine să pot şi să desenez. Astfel, am aşa, un gol în suflet” – a precizat băcăuanca.
Lasă un răspuns