Welcome to Canada
Cîmpul românesc
Vara, toate drumurile românilor din Ontario – și nu numai din Ontario, căci vin și din alte provincii ale Canadei și din Statele Unite – duc spre Cîmpul Românesc de la Hamilton. De la Toronto sînt mai mult de 70 de km, pe Autostrada 401, apoi pe niște șosele numai de Florin Sîrghiuță cunoscute, prin pădure, de vreo două ori chiar am crezut că ne-am rătăcit, în cele din urmă un indicator: „Romanian Park”, o stîncă uriașă, „plantată de veacuri”, pe care proprietarii au „desenat” culorile noastre sfinte – roșu, galben și albastru, apoi o alee care parcă nu se mai termină și, în sfîrșit, „luminișul” în care se găsesc troița, capela „Adormirea Maicii Domnului”, sala mare de spectacole și conferințe, cu bucătărie, mese, și, nu în ultimul rînd, uriașa parcare și piscină. Florin Sîrghiuță e unul dintre românii stabiliți în Canada care duc intens dorul țării și care aici, la Cîmp, spune că trăiește acele cîteva ceasuri în îndepărtata Românie. Florin e de loc din comuna Valea Seacă, județul Bacău, e cel mai mic din cei șapte frați și surori care-s cunoscuți ca oameni la locul lor, cinstiți și drepți precum tatăl lor, Mihai, și mama lor, Ana. Florin e din ’90 în Canada și drumurile lui de duminică duc la biserică, iar vara, aici, la Cîmpul Românesc. Pentru românii statorniciți în Canada, dar și pentru cei aflați în vizită – cum e și cazul meu – a te afla aici înseamnă a trăi adevărate momente de bucurie, căci te afli între ai tăi, auzi vorbindu-se Limba ta, poți vorbi, la rîndul tău, românește. Nu mai zic de întîlnirile între vechi prieteni, de noile cunoștințe făcute, de participarea la slujba de la Capelă sau la programele artistice oferite de gazde. Cine sînt gazdele? Sînt oamenii aceștia mai în vîrstă, preoți sau membri în Asociația Culturală Română, veniți și statorniciți în Canada cu mulți ani în urmă, militanți neobosiți pentru unirea cugetelor românilor rupți de patria- mamă, cum sînt părintele Nicolae Zelea, farmacistul Gheorghe Balașu, inginera Mihaela Moisin, preotul Dumitru Ichim și alții.
Terenul, de aproape 25 hectare, a fost cumpărat de la un fermier canadian, de către Asociația Culturală Română din Hamilton – Ontario. „La început – își amintește preotul Nicolae Zelea, om care, la cei 86 de ani ai săi, trăiește numai și numai pentru întărirea și dezvoltarea spiritualității românești în Canada, planul nostru a fost să creăm, aici, și un alt sat românesc, însă acest vis nu s-a putut îndeplini deoarece atunci eram puțini și întîmpinam mari dificultăți financiare dar și opoziția unora. Acum sîntem fericiți cu ce am putut realiza, iar însuși faptul că vara aici vin sute de români reprezintă un motiv de satisfacție pentru noi, cei care am venit cu mulți ani în urmă în Canad”.
Părintele Nicolae Zelea, de loc din Boian („Din Boian la Vatra Dornei/, O umplut omida cornii”- M. Eminescu), a sosit în Canada în 1949, iar viața sa e o pildă vie a ceea ce înseamnă muncă (a lucrat și ca servitor într-o fermă agricolă) a ceea ce înseamnă jertfă întru promovarea românismului, a tradițiilor spirituale, a ortodoxismului. El a fost primul preot paroh al Bisericii Ortodoxe Române „Sfîntul Gheorghe”, din Toronto, a ajutat la ctitorirea și altor lăcașuri, cum ar fi bisericile ortodoxe române din London, Hamilton ori Kitchener, iar acum, la venerabila sa vîrstă, poate fi ascultat slujind la Toronto sau Hamilton, poate fi întîlnit la Cîmpul Românesc unde, de fapt, l-am cunoscut în vara anului 2000 și ne-am revăzut, cu emoție și mare bucurie din partea mea, dar și a Domniei sale, în vara anului 2002, la Biserica „Sfîntul Gheorghe”, din Toronto, și la Cîmpul Românesc, de la Hamilton.
Sînt mulți români în Canada. Guvernul canadian a stabilit să aprobe, anual, imigrarea, în această mare și primitoare țară, a circa 10% din totalul populației Canadei. Astfel că, din cei aproximativ 300.000 de oameni care ajung, aici, anual, sînt și români. La Cîmpul Românesc am cunoscut mulți conaționali. Nu le rețin numele, dar i-am văzut, mai ales pe cei tineri, exuberanți și plini de viață, optimiști, încrezători în viitor. Unul dintre ei e Mitică T., dintr-o comună de lîngă Iași. Mecanic auto, el a reușit ca în cei șapte ani de cînd e în Canada să-și construiască propria sa afacere, are un service cu zece salariați, muncește foarte mult, și e mulțumit cu cît cîștigă. Tot aici am întîlnit și un inginer – nu-i rețin numele – din Oradea. Era cu soția și cei trei copii. Om la circa 40 de ani, fostul inginer e acum șofer pe o mașină mare, de transport, „face” toată America, din Toronto în California, are casa lui proprie, cu patru dormitoare, două garaje și curte, dar dorul de țară nu-i dă pace. Ceea ce mi-a spus omul acesta sincer, bărbat frumos, cult, m-a pus pe gînduri: „Am fost în vara trecută acasă, în România. Nu mai fusesem de opt ani. Bucuria revederii cu părinții, cu frații și cumnații, a fost de nedescris. Din păcate, după cîteva zile, nu știu ce s-a întîmplat cu mine. Am început să mă simt străin și aici, acasă la mine. Reîntorcîndu-mă în Canada m-am obișnuit cu soarta imigrantului – străin și în țara ta, străin și în țara de adopție”. Un alt român e Sorin Gh., din Luduș. A imigrat în martie 2002, a găsit, imediat, o slujbă, ca asistent de super – intendent, altfel spus om de serviciu în două blocuri de locuințe. Inginer, soția ingineră, el, fost director general la o firmă din România, iată-l spălînd coridoarele, strîngînd hîrtiile de prin incintă, reparînd robineții de apă. După nici trei luni și-a găsit serviciu pe măsură, sau aproape pe măsură, deoarece, aici, dacă ești inginer român, ai de dat examene multe ca să ți se recunoască studiile, dar Sorin Gh., om de 41 de ani, a prins un post bun la o companie de componente de aviație din Brampton, cîștigă bine și e convins că-și va face un rost bun în viață. După pensionare, însă, se va reîntoarce acasă.
Am participat la slujba de la Capela „Adormirea Maicii Domnului”, slujbă oficiată de preoții Zelea, Ichim și Bunea. Capela e o construcție modestă, din lemn, iar clopotnița amintește de clopotnițele pe care le-am mai văzut prin satele noastre. Predica ținută de părintele Nicolae Zelea este o vibrantă chemare spre menținerea ființei strămoșești, spre comuniune sufletească a românilor trăitori departe de țară. După care, pe un teren de fotbal din apropiere, are loc „Cupa Ziarului Faptu’ Divers” – primul săptămînal românesc din Canada la care participă echipe românești și din orașele din Statele Unite, precum Chicago sau Boston, nu mai zic de cele din Canada. În „Cîmp” încep să-și „dea drumul” grătarele pe care sfîrîie micii, fripturile și cîrnații; sticlele cu bere sînt manipulate cu tot mai multă hărnicie, iar formațiile muzicale invitate atacă hora și sîrba. Mă prind și eu în horă și tare mă mai bucur cînd observ că mai să nu mai ai loc unde să joci. Numai bătrînul acesta din Constanța, fost voinic al mărilor și oceanelor lumii, matelot care s-a luptat cu furtunile din Atlantic și Pacific, dar și cu furtunile vieții, șade rezemat de un arbore și-i inima plină de jale că nu poate juca și el pentru că „l-au cam lăsat picioarele”. De, are aproape 90 de ani bătrînul și, spre orele înserării, cînd îl întreb care-i țara lui de inimă, îmi zice: „Tinere, întrebarea dumitale e tendențioasă. Țara mea este și rămîne România, asta-i țara mea de inimă”. Și, după cîteva clipe: „Și Canada, pentru că m-a adoptat ca o mamă bună și iubitoare”. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns