Petru Cimpoesu, scriitorul bacauan tradus in sapte tari europene

Romanul „Simion liftnicul”, al prozatorului bacauan Petru Cimpoesu, se dovedeste a fi port-bonheur-ul sau literar. Chiar daca nu este cea mai draga carte a sa, „Simion liftnicul” este deja tradusa in trei tari europene (Cehia, Italia si Spania) si urmeaza sa apara in Croatia si Bulgaria. Contractele legate de acest roman deschid alte si alte usi ale editurilor europene pentru cartile prozatorului bacauan, fragmente din care au beneficiat de lecturi publice in Austria, ori au fost incluse in antologii in Germania si Ungaria. Dupa aproape 35 de ani de munca si rabdatoare asteptare, prozatorul bacauan este in prezent unul dintre cei mai de succes scriitori contemporani români, iar lista premiilor sale include distinctii din partea Academiei Române si Academiei Republicii Cehe sau a Uniunii Scriitorilor din România. In perioada 7 – 9 octombrie 2009, Petru Cimpoesu a participat la Tirgul International de Carte de la Madrid, unde si-a lansat versiunea spaniola a romanului „Simion liftnicul”. Despre destinul acestei carti, al autorului sau si despre destinul literaturii române, in interviul care urmeaza.

Va fi tradus si in Croatia sI Bulgaria

Laura Huiban: -Cum ati ajuns sa fiti tradus si in Spania?

Petru Cimpoesu: Am fost gasit pe internet de Javier Marina, un tinar profesor din sudul Spaniei interesat de literatura româna si care a facut un curs de traducatori organizat de Institutul Cultural Român. I-a placut cartea mea si a tradus-o. Am avut un prim contact cu el abia dupa ce terminase traducerea, mi-a scris un email, mai intii am crezut ca e o doamna, i-am scris: „Stimata doamna Marina… etc.”. Si a ris de mine.

L.H.- Care alti scriitori români sint tradusi de editurile spaniole?

P.C.-Sunt destui, nu-i stiu chiar pe toti. De la Eminescu, Blandiana, Mircea Eliade sau Max Blecher, la Dan Lungu sau Ion Vianu. Spania e tara unde s-a tradus cel mai mult din literatura româna.

L.H.-Care credeti ca este explicatia? O buna promovare sau altceva?

P.C.-Poate o afinitate culturala mai accentuata, dar si oamenii de legatura. Institutul Cervantes din Bucuresti si Institutul Cultural Român de la Madrid colaboreaza foarte bine de mai multi ani. Apoi, sa nu uitam ca in Spania sunt circa 1,5 milioane de români. Prezenta lor acolo a facut ca legaturile dintre cele doua tari sa fie si mai strinse.

L.H.-Adica va citesc românii din Spania sau spaniolii?

P.C.- Românii nu prea citesc, nici in Spania, nici aici. Asadar, cred ca traducerea s-a facut pentru cititorul spaniol. Dar nu e lipsit de importanta ca sint asa de multi români acolo. Prezenta lor i-a facut pe spanioli mai curiosi fata de România.

„Literatura româna este, in Europa, o literatura mica si vanitoasa”

L.H. -Aveti, prin participarea la acest tirg de carte, o perspectiva actuala asupra lumii literare europene. Care sint „modele literare” ale momentului? Ce primeaza, literatura elitista, povestea? In context european, unde se plaseaza România la nivel de piata literara?

P.C.-Pai, mi-e foarte simplu sa va raspund. Vedeti cine a luat Premiul Nobel in acest an. Ce a prevalat in motivarea premiului? In primul rind, tema umanista. Sigur, povestea are rolul ei de caraus, dar intereseaza mai ales temele abordate. In cazul Hertei Muller, sa zicem, este vorba despre destinele distruse de regimul comunist. Occidentalii inca nu stiu prea bine ce s-a intimplat timp de cincizeci de ani in partea asta de lume, iar literatura mai ridica din cind in cind cite un colt de cortina. Caci Cortina de Fier a cazut, dar trebuie sa mai cada multe cortine pina sa ne vedem unii pe altii asa cum suntem de fapt.

L.H.- Nu spun ca este cazul Hertei Muller sau al dumneavoastra, dar nu vi se pare ca, pentru succesul „in afara”, creatorii românii mai tineri au inceput sa supraliciteze temele legate de „viata in comunism”? Cit va mai prinde acest subiect pentru straini?

P.C. -E inca un filon care mai poate fi exploatat. Depinde cum il exploatezi. A scrie despre viata in comunism e, in principiu, simplu. Dar aici intervin o serie de alte variabile, povestea mai mult sau mai putin interesanta, destinul personajului, talentul autorului etc. Si despre al doilea razboi mondial s-a scris mult, dar tema nu e complet epuizata nici acum. Si tineti cont ca razboiul a durat mai putin decit comunismul.

L.H.-De ce ati ales sa spuneti cu umor, in „Simion liftnicul”, aceasta poveste a vietii in comunism?

P.C.-Poate din cauza ca nu aveam ce altceva sa fac cu umorul meu. Dar am scris si carti serioase, sobre. „Povestea Marelui Brigand”, de exemplu. S-a intimplat insa ca asta, cu Simion, a avut mai mult noroc.

L.H.-Are România motive de bucurie ca Herta Muller a cistigat Premiul Nobel pentru Literatura? Subiectul scrierilor sale, dictatura din timpul regimului comunist, nu este un motiv de mindrie pentru România.

P.C.-Herta Muller nu apartine literaturii române. Dar premierea ei atrage atentia asupra unui spatiu geografic si cultural. Din asta pot aparea niscai oportunitati. Literatura româna este, in Europa, o literatura mica si vanitoasa. Asta nu inseamna insa ca nu ar avea ce propune, valorile ei. Ginditi-va, de exemplu, la Ion Creanga. Nu se compara opera lui cu a lui Cervantes. Totusi, Creanga e un genial povestitor. Daca scrii o carte despre dictatura comunista nu inseamna ca te mindresti cu dictatura, ci incerci sa faci o analiza, sa intelegi ce s-a intimplat, sa prezinti niste destine – caci toata literatura despre asta vorbeste, despre destinul omului in lume.

„Eu cred ca omul este un proiect înca neîncheiat…”

L.H.-Spuneati ca momentul Nobel pentru Herta Muller poate fi speculat pentru binele spatiului cultural românesc, vorbiti, de asemenea, de comunism ca despre un subiect care poate fi inca folosit in avantajul nostru, ginditi ca un „strateg”, ca un agent literar, in parte. Sa inteleg ca nu sinteti de acord cu imaginea idilica a scriitorului si credeti ca scriitorului român i-ar trebui ceva mai mult pragmatism, un „program”?

P.C.- Depinde la ce „program” va ginditi. Scriitorul, in mod normal, scrie. De celelalte lucruri se ocupa altii. Acum, intrebarea e: ce scrie? De ce scrie asta si nu cealalta? In cazul meu, sunt niste teme care ma preocupa din tinerete, subiecte, chiar, care ma urmaresc de multi ani. Cred ca scriitorul trebuie sa fie preocupat in primul rind de orientarea lui spre adevar, nu de succes sau de piata. Dar, pe de alta parte, nu poti fi complet indiferent la ce se intimpla in jur. Daca eu scriu acum un roman de dragoste, nu e pentru ca asta cere sau va cere piata, ci pentru ca a venit vremea sa scriu despre asta. Indiferent daca intereseaza sau nu pe cititorii din Spania sau
din alta parte. Asta pot scrie acum, asta scriu. Fiecare scriitor cinstit scrie cum poate, nu cum trebuie. Nici un scriitor adevarat nu scrie pentru premii sau pentru a fi tradus, nici macar pentru a fi citit, ci scrie deoarece nu poate sa nu scrie.

L.H.: Care sint subiectele si temele care va „urmaresc din tinerete”? Ce le-a adus in constiinta dumneavoastra?

P.C.: Tema mea esentiala, si care poate fi regasita în mai toate cartile pe care le-am scris, este relatia omului cu transcendentul – ziceti-i cum vreti: divinitate, Dumnezeu… Dincolo de realitatea perceptibila, exista o taina a lumii pe care încerc sa o înteleg: de ce exista ceea ce exista, de ce mai degraba exista decît nu si în ce scop? Eu cred ca omul este un proiect înca neîncheiat…

L.H.: De ce „a venit vremea” acum ca Petru Cimpoesu sa scrie un roman de dragoste?

P.C.:Pentru ca, dupa o vîrsta, poti vorbi despre dragoste mai detasat, cu alt simt al observatiei… Stiti ce spunea Albert Camus: cel mai îndreptatit sa scrie despre o crima nu e criminalul. Tot asa si cu dragostea. Un îndragostit nu e cel mai îndreptatit sa scrie despre ea…

L.H.: V-ati gindit la un titlu pentru carte, la un termen al publicarii?

P.C.: Titlul este în legatura cu ce va spuneam mai înainte: „Cîntecul de dragoste al celui care nu mai iubeste” – am publicat deja un fragment în „Bucurestiul cultural”, iar cît despre termen…, e înca departe, va mai dura cîtiva ani buni pîna cînd voi ajunge la capat.

„Balaita, Breban si Banulescu au fost maestrii mei.”

L.H.-Nicolae Manolescu are numai vorbe de bine despre prozatorul Petru Cimpoesu in „Istoria critica a literaturii române. Are vreo importanta pentru dumneavoastra?

P.C.-Are importanta in primul rind faptul ca am fost inclus in aceasta „Istorie”, de unde multi scriitori importanti lipsesc. Faptul ca ma mai si lauda e, asa, un fel de bonus. Ce sa spun, presupun ca i-au placut cartile mele. N-am avut niciodata o relatie foarte apropiata cu
Nicolae Manolescu, nu are ce cistiga de la mine, asa ca nu vad ce alte motive ar fi avut sa ma laude. In treacat fie spus, Nicolae Manolescu nu a comentat nicio carte de-a mea prin reviste, nu mi-a facut cronici, dar nu am socotit ca asta ar fi o drama personala. Prin urmare, daca m-a laudat, e bine, daca nici nu ma baga in seama, poate nu era asa de bine, dar nici n-as fi facut din asta o tragedie.

L.H.:-Sinteti de acord ca, asa cum spune Nicolae Manolescu, anumite pasaje din cartea dumneavoastra „Povestea Marelui Brigand” seamana cu „Lumea in doua zile” a lui George Balaita si cu Stefan Banulescu din „Cartea milionarului”?

P.C.:-Balaita, Breban si Banulescu au fost maestrii mei. Nu pot nega ca m-au influentat intr-o anumita perioada. Dar nu numai ei, ci si Robert Musil, Thomas Mann, Andrei Platonov si… multi altii.

„O lectura buna trebuie sa dureze atit cit a durat scrierea cartii”

L.H.-Ati aflat „lucruri noi” despre cartile dumneavoastra din diferitele interpretari date acestora de criticii literari? Vi s-au atribuit, adica, intentii pe care cartea nu le-a avut?

P.C.-Nu prea. Dimpotriva, multe elemente pe care am mizat au trecut neobservate. In general, cred ca o lectura buna trebuie sa dureze atit cit a durat scrierea cartii. Asta ar fi lectura ideala. Or, cine are timp de asa ceva?

L.H.:-Puteti da, va rog, exemplu de o astfel de intentie trecuta cu vederea?

P.C.:- Tema din „Christina Domestica” despre manipularea prin media nu a fost deloc analizata de comentatorii cartii.

„Am un singur prieten literar in Bucuresti, pe George Balaita”

L.H.- Pentru ca vorbim de relatia dumneavoastra cu diverse personalitati ale culturii române, in „Simion liftnicul” ati scris despre Horia Roman Patapievici, aparent critic. Iar in prezent aveti o buna relatie cu Institutul Cultural Român, pe care il conduce. A fost o strategie? A influentat acest amanunt relatia dumneavoastra cu H.R.-Patapievici?

P.C.:-Referirea mea la Patapievici, in „Simion liftnicul” e numai aparent critica. La o lectura mai atenta, s-ar vedea ca de fapt ii dau dreptate, chiar daca la modul critic. Relatia mea buna cu ICR nu e obligatoriu buna din cauza lui Patapievici. Dar trebuie sa va spun ca Patapievici a participat la lansarea romanului, care s-a intimplat in 2001, la Tirgul Bookarest, si mi-a laudat cartea.

L.H.:-V-au ajutat „relatiile”, prieteniile in ascensiunea din lumea literara?

P.C.- Ce relatii? N-am niciun fel de relatii.

L.H.:-Cu scriitorii, cu oamenii care pot sa va introduca in cercuri literare nationale, internationale.

P.C.-Am un singur prieten literar in Bucuresti, pe George Balaita, pe la care mai trec din cind in cind. Dar el e departe de a fi o „relatie”.

„«Simion liftnicul» este cartea unui credincios dezamagit de oameni”

L.H.:-Care este istoria cartii „Simion liftnicul”? Ce amanunte puteti da pe parcursul scrierii ei? In ce conditii ati scris-o? Care a fost motivatia care i-a dat nastere?

P.C.-Au trecut de atunci noua ani. Pe mine lucrurile astea ma preocupa prea putin. Am mai spus chestia asta: literatura nu e cel mai important lucru din viata. Sigur ca vrei sa fii citit si sa ai succes, dar mai important e sa spui ce ai de spus – daca ai de spus ceva. Ce iese dupa aia e mai mult o chestiune de noroc. Istoria cartii incepe inainte de 1989. Atunci am scris unele povestiri care au fost apoi topite in carte – cea cu profesorul si eleva care pretinde ca a ramas gravida, cea cu Anghel, care are riie, vreo patru, cinci povestiri. Dupa 1990, am gasit solutia cu Simion care se blocheaza in lift – asta uneste toate celelalte povestiri. Vedeti ca gestatia a fost destul de lunga, dar nu chinuita, am avut rabdare pina cind lucrurile s-au asezat firesc la locul lor. In 2000, dupa ce am publicat „Povestea Marelui Brigand”, m-am apucat de lucru propriu-zis la „Simion liftnicul” si am terminat de scris cam in noua luni. Tineti cont ca nu scriam tot timpul, caci aveam serviciu, ma duceam opt ore pe zi la munca.

L.H.:- „Simion Liftnicul” este cartea unui scriitor care crede in Dumnezeu?

P.C.:-Da, „Simion liftnicul” este cartea unui credincios dezamagit de oameni.

„Pentru mine, scrisul e mai degraba un fel de rugaciune”

L.H.-Care sint obiceiurile dumneavoastra de lucru? Cind lucrati pt o carte, in ce conditii?

P.C.-Nu am anumite obiceiuri. Intr-o vreme, ma sculam pe la ora trei-patru dimineata si scriam. In ultimul timp, ca sa fiu sincer, nu prea am mai scris. Anul asta, foarte putin. Sper ca anul viitor sa fie mai rodnic. Nu scriu cum as prasi, v-am mai spus. Daca am ceva de spus, bine, daca nu, tac. De obicei, nu-mi fortez ideea, ci astept sa mi se limpezeasca singura. Pentru mine, scrisul nu e propriu-zis o munca, ci mai degraba un fel de rugaciune, o forma de incantatie. De fapt, scriitorul, poetul ar putea fi urmasii samanilor sau ai taumaturgilor din vechime, el trebuie sa spuna ceva care sa vindece sufletul cititorului. Din acest punct de vedere, valoarea literara consta in eficienta simbolica a actului incantatiei, daca vreti sa ne exprimam pretentios.

„Problema mea este una singura: ca am talent. Iar problema lor este tot una singura: ca nu au”

L.H.:- De ce sinteti singurul scriitor bacauan contemporan cu succes la nivel international? Sinteti singurul care a avut noroc, singurul care a avut relatii sau singurul care a muncit cu suficienta rabdare pentru asta? Ce reprosati profesional colegilor dumneavostra de breasla?

P.C.:-Nu sunt singurul scriitor bacauan care… etc. mai sunt citiva. Problema e ca pe mine m-a interesat intotdeauna numai literatura. Pe altii ii intereseaza pozitie in societate, calitatea de membru al USR sau de sef – si asa mai departe, lucruri care de fapt nu inseamna nimic. Eu am publicat prima mea carte in anul 1983, vedeti citi ani sunt de atunci. Si intrebati-i si pe contestatarii mei cind au publicat prima lor carte. Ca sa vedeti prima diferenta. In al doilea rind, problema mea este una singura, ca am talent, iar problema lor este tot una singura, ca nu au. Nu e de ajuns sa te asezi la un birou sau in fata unui calculator si sa scrii ca sa devii
propriu-zis scriitor. In fine, eu nu am facut niciun fel de compromisuri cu literatura, nu am trisat – si poate ca de aici mi se trage norocul. In jocul asta, cine triseaza pierde.

L.H.:-Detractorii, ne-scriitori, va reproseaza ca sinteti „un inginer” care scrie. Ati absolvit Institutul de Petrol si Gaze Ploiesti, Facultatea de Forajul sondelor si exploatarea zacamintelor de petrol si gaze. Are legatura pregatirea profesionala a autorului cu valoarea literara a scrierilor sale?

P.C.:- Stiti ceva, eu ma mîndresc cu faptul ca sint inginer petrolist. De fapt am început sa scriu înainte de a intra la facultate, dar am sa va raspund altceva: ca scriitor – sau artist în general – te nasti. Cei „facuti” scriitori la facultate învata sa mimeze mai mult sau mai putin
convingator mode importate din Franta, din America sau de unde se nimereste. Principalul defect al scriitorilor români – ma refer în primul rînd la proza – este ca în cartile lor e prea multa filologie si prea putina viata. Stiti ce a raspuns Sadoveanu, cînd a fost întrebat cîti scriitori crede ca vor iesi de la Scoala de literatura: „vor iesi atîtia cîti au intrat”.

„«Povestea Marelui Brigand» este cea mai reusita carte a mea”

L.H.-Se spune despre „Christina Domestica si vinatorii de suflete” ca nu se ridica la nivelul celorlalte carti ale dv. Sinteti de acord?

P.C.-Nu sunt de acord. Cei care spun asta au citit-o printr-o grila gresita. Dar au fost destui care au citit-o corect – intrati pe site-ul meu si vedeti comentariile criticilor care conteaza.

L.H.-De care dintre cartile dv sinteti cel mai multumit, prin raportul intentie – rezultat?

P.C.- „Povestea Marelui Brigand” este cea mai reusita carte a mea.

L.H.:- De ce?

P.C.-Nu stiu de ce. Am muncit mai mult la ea, cu mai multa rabdare, am lucrat-o cam doisprezece ani, intr-o perioada cind eram complet anonim in Bacau, ba uneori nu aveam nici din ce trai, caci ramasesem fara serviciu.

L.H.:-O sa vi se urce la cap succesul? Sinteti un scriitor vanitos?

P.C.:-Nu sunt un scriitor vanitos, ci orgolios. Asa de orgolios, incit nu am alergat dupa succes, ci am asteptat sa vina succesul la mine, si am asteptat zeci de ani. Se implinesc vreo treizeci si cinci de ani de cind tot scriu.

L.H.:-Ce tip de literatura citeste Petru Cimpoesu? Ce autori?

P.C.:-Am inceput zilele acestea sa citesc un roman de Ion Vianu.

L.H.-Ce roman? Si de ce ati facut acesta alegere?

P.C.- „Necredinciosul”. E un roman de o suta si ceva de pagini, foarte interesant. Ion Vianu e fiul lui Tudor Vianu, a lucrat multi ani ca medic psihiatru in Elvetia, are ce spune…

L.H.:-Ce muzica ascultati?

P.C.:- În perioada asta nu prea ascult muzica, nu am timp. De obicei, prefer preclasicii, Bach in special, dar ma pot adapta chiar si muzicii contemporane. Sau Schubert, Anton Bruckner, Grieg…dar acum nu prea ascult.

L.H.:-V-ati nascut in Vaslui dar sinteti stabilit in Bacau. Ce va recomandati, bacauan sau vasluian?

P.C.:- Daca ma întrebati ca scriitor, sunt scriitor român. În restul timpului, sunt moldovean.