Cam toți politicienii sunt prezenți online, pe bloguri personale, site-uri de partid ori conturi pe Facebook, Twitter, Linkedin. Foarte frumos! E o formă de comunicare cu alegătorii și o sursă de informare pentru publicul larg. Rețelele de socializare sunt un bun refugiu al celor care au multe de spus și nu sunt mulțumiți de imaginea lor în mass-media.
Au apărut însă și excesele. La alegerile locale trecute, am avut parte de candidați fantomă, cu o activitate febril-nebunească pe Facebook, dar care nu reușeau să adune la o cafea decât prieteni și cunoștințe din copilărie. E cazul „primarului” Nicu Zaharia, al cărui eșec în alegerile reale pare să nu fi produs înțelepciune în mediul politic. Am ajuns să ne confruntăm cu un autism cronic al unor politicieni zmei pe online, dar zero în lumea reală.
Noua formă de înstrăinare sună cam așa: „Ne-adunăm între noi, nu primim jegoșii de la presă decât dacă știm sigur că ne pupă-n cur, după care umplem Facebookul de minunate poze și mulțumiri colegilor care ne-au ales democratic, în spatele ușilor închise”. Problem? Partidele au tot dreptul să se-adune în secret, își pot alege lideri în anonimat cât doresc, dar situația e ok doar virtual, iar scroafa moartă-n coteț. Eludarea mass-media (ziare, televiziuni, bloguri, site-uri) este cea mai mare greșeală pe care o poate face un politician. În primul rând, să ne uităm la ce fac „proștii” de peste Ocean și chiar cei din UE. Mișcă ceva fără presă? Stau ei singuri în conturile lor sociale, de unde comunică ce vor, când vor și câștigă alegeri? Se-aleg ei fără presă? Pe dracu!
Poate e adevărat că nu există un public numeros pentru fenomenul politic, dar – culmea – cei puțini interesați de politică sunt lideri informali, răspândesc mesajele politice prinse din mass-media, contribuie decisiv la vot. Oricât de inteligent ar fi un politician, el nu poate folosi conturi de rețele sociale drept canale exclusive de comunicare cu alegătorii și opinia publică, din simplul motiv că vorbele lui nu au greutatea necesară, sunt ultra-subiective. Întotdeauna se va bucura de o mai mare credibilitate un ziarist, un blogger, indiferent cât de slab ar fi, scriind despre un eveniment, decât un om politic.
Să zicem că un ziarist de televiziune centrală se documentează despre un politician local. Și dă peste două titluri, unul „Fenomenalul Gigi Nesula a fost ales președinte pe merit de 400 de membrii (sic!) de partid”, publicat pe contul social al „alesului”, iar celălalt, „Gigi Nesula a fost numit în secret președinte. Nu i se cunosc meritele și intențiile”, publicat într-un ziar sau pe-un blog. Ce va conta mai mult în ochii cititorului ori documentaristului?
Pentru orice om politic, vin alegerile. Succesul sau eșecul se clădesc în timp, cu migală. Votanții își fac o imagine văzând ce spune un candidat în toată cariera lui, cum s-a ales – dacă s-a ales, cine l-a susținut, ce compromisuri a făcut, câte trădări are la activ, ce prieteni are. Fiecare gest politic se explică în public, nu în spatele ușilor închise. Altfel, rămâne cu voturile de pe Facebook.
Mă puteți citi și pe blog.
Lasă un răspuns