Preşedinţii României – biografia şi evenimentele ce au marcat mandatele lor

Preşedintele Traian Băsescu încearcă la alegerile de mâine să obţină un al doilea mandat la Cotroceni. În cazul în care acesta va câştiga alegerile, va ajunge al doilea şef de stat, de după Revoluţie, care va deţine două mandate de preşedinte. Ion Iliescu a reuşit acest rezultat dar fără să câştige două scrutinuri consecutive. Cel de al treilea preşedinte al României, Emil Constantinescu a refuzat să mai candideze pentru un al doilea mandat în 2000. Amos News vă prezintă biografia şi principalele evenimente ce au marcat mandatele celor trei şefi de stat din România, de după căderea comunismului.

Ion Iliescu

Ion Iliescu (n. 3 martie 1930, Olteniţa) a fost preşedinte ales al României între anii 1990-1996 şi 2000-2004. În prezent (2009) este presedinte de onoare al PSD.

Iliescu este o figură dominantă şi controversată a politicii româneşti de după 1989. În timpul mandatelor sale a început introducerea reformelor politice, sociale şi economice.

În 2005 a fost începută o anchetă pentru a stabili rolul lui Ion Iliescu în mineriadele din 1990, în care minerii din Valea Jiului, sub conducerea lui Miron Cozma au descins în Bucureşti pentru a înăbuşi manifestaţiile antiguvernamentale. Iliescu declară că scopul anchetei este „răzbunare” împotriva sa. Pe 13 octombrie 2008 Biroul de presă al Ministerului Public a emis un comunicat de presă în care se arată că preşedintele Ion Iliescu nu va fi urmărit penal în dosarul mineriadei din 1990. Procurorii au hotărât că nu sunt suficiente probe pentru ca Iliescu să fie pus sub urmărire penală.

Alexandru, tatăl lui Ion Iliescu, s-a născut în Olteniţa, şi a fost un comunist ilegalist. În decembrie 1931 a plecat clandestin în URSS, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român ţinut la Gorikovo (lângă Moscova). A mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani. La întoarcerea în ţară a fost condamnat la închisoare, unde a şi murit.

La vârsta de 9 ani, Ion Iliescu a fost înfiat de mătuşa lui, Aristiţa. Aristiţa avea să ajungă servitoare şi bucătăreasă a Anei Pauker. Ana Pauker l-a ajutat pe Iliescu să fie trimis la Moscova pentru a studia la Institutul Energetic.

Din 1949 este membru al CC al UTM, iar secretar din 1954. La 19 august 1956 a fost ales preşedinte al Comitetului de organizare a Asociaţiilor Studenţeşti, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior va deveni şef de secţie la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC şi ministru pentru problemele tineretului (1969-1971), secretar al Comitetului PCR Timiş şi Iaşi (pânã în 1977), preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor (1979-1984), iar între anii 1965-1984 membru al CC al PCR.

Îndepărtat din Bucureşti de Ceauşescu, după 1971 (fiind printre singurii tovarăşi care nu şi-a făcut autocritica în urma apariţiei „Tezelor din aprilie”), a ocupat funcţia de secretar-adjunct al comitetului judeţean al P.C.R. din Timiş, apoi din Iaşi, din 1984 fiind îndepărtat cu totul din funcţiile de conducere. A avut funcţia de director al Editurii Tehnice până în 1989. Iliescu a fost membru fondator al Frontului Salvării Naţionale (FSN), urmând transformările sale în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naţionale), apoi în Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR) şi în final în Partidul Social Democrat (PSD).

În timpul revoluţiei din decembrie 1989, Iliescu şi o parte a disidenţilor politici au constituit Consiliul Frontului Salvării Naţionale, care a preluat puterea cu sprijinul forţelor armate.

A fost format Consiliul Frontului Salvării Naţionale, care s-a prezentat poporului ca organizator al primelor alegeri libere, după care urma să se autodizolve. O dată cu dizolvarea acestuia, mare parte din membrii au format FSN, care a candidat în primele alegeri şi le-a câştigat cu 70% din voturi.

În opinia lui Iliescu, poporul român trebuie să se obişnuiască cu faptul că adevărul despre revoluţia din 1989 nu poate fi aflat, întrucât nici adevărul despre moartea lui Kenedy nu se cunoaşte.