Vasile PRUTEANU
Înclin să cred că Iuda a fost primul socialist de pe pămînt, în momentul în care a început să deplîngă ungerea picioarelor lui Hristos cu „mir de mare preț”, considerînd aceasta drept o risipă inutilă, în loc să-l fi vîndut și să fi dat banii săracilor. Era, astfel, prefigurat un socialism real, care-și vinde Raiul și sufletul pentru a cumpăra adidași pentru sărăcime. Cred că o dată cu Iuda începe istoria „glorioasă” a stîngii europene. „Experimentat” în URSS, în estul Europei, Cuba, China, Vietnam, socialismul s-a dovedit falimentar, în pofida faptului că sărăcimea considera că egalitarismul este perfecțiunea vieții omenești, că proprietatea colectivă e binefăcătoare (dovedită curînd școală de furt public), că decizia „celor mulți” e reală, numai că tiranii și-au asumat dictatorial comanda socială, iar decizia colectivă s-a transformat într-un circ de aplaudaci. De îndată ce avem de-a face cu un socialism propriu-zis, indiferent unde s-ar fi materializat el, ideile acceptate ca bune se deteriorează, situația acelor țări răsturnîndu-se, demonizîndu-se, alunecînd spre dezastru. O dată „mîntuiți” de marxism, noi, românii, ne-am îndreptat privirea spre Occident, fără să abandonăm nici o clipă în totalitate vechile mentalități. PSD-ul și-a fixat discursul politic fie pe o „democrație originală”, fără orizont, fie pe „modelul suedez”, care este tot un fel de socialism, dar mai altfel; liber consimțit, neimportat de la ruși, ferit de abuzuri dogmatice și de isterii dictatoriale.
Acum, după aproape patru decenii de social-democrație suedeză, această țară arată că modelul ei a intrat în criză, fără să se înregistreze nici un fel de recesiune globală a lumii apusene și fără nici o rezonanță dinspre precaritățile Europei Răsăritene. Pur și simplu, ideea comunitară, egalitarismul și proprietatea colectivă sînt vicioase și stricătoare de conștiințe și mentalități. Suedezii constată acum că desființînd ideile de rang și de merit social, că efortul lor de a reduce extremele (bogați – săraci, instruiți – inculți, creativi – leneși, oameni cu inițiativă – pasivi) a creat o stare de neant social. Bogaților li s-a amputat prestigiul, iar săracilor motivația de a ieși din această stare, atît timp cît statul le asigură un trai decent. Păi, atunci de ce să nu lenevim, fraților! Dirijarea întregului mecanism economic spre întreținerea „dezavantajaților” a condus la instituirea unor taxe și impozite mari, în timp ce numărul „dezavantajaților” a crescut mereu, pînă la nivelul la care statul aproape nu mai are cum se angaja în a-i susține.
Fără să fie foarte clar, discursul politic al PSD tinde spre modelul suedez, iar nesfîrșita tranziție rămîne un mister, neștiindu-se încă spre ce ne îndreptăm. Tot încercînd să protejăm dezavantajații români, impozitele, taxele, accizele, TVA-urile și amenzile au crescut uluitor de mult, iar sărăcia s-a generalizat. E adevărat că exploatarea de clasă a dispărut, dar numai pentru a face loc exploatării celor activi de felurite specii parazitare. PSD-ul combate pauperizarea cetățenilor prin pauperizarea țării. Pe acest fond, tot felul de oportuniști îndrăzneți, insolenți, cu un tupeu care atinge nesimțirea, au jefuit tot ce se putea jefui din bogăția acumulată decenii de-a rîndul, s-au lansat în afaceri cu și pe buzunarul statului, au profitat de pozițiile politice cucerite pentru a se înstări mult peste măsura decenței.
Față în față cu fenomenele sărăcirii accentuate a populației, cu generalizarea corupției și cu un orizont politic incert, partidul de guvernămînt nu are un discurs politic coerent, nu propune țării un ideal și nu definește un interes național credibil. Pare mai degrabă preocupat de propria imagine electorală, de combaterea resentimentară a oricărui tip de opoziție. Ca și moartea, prostia este democratică: nu distinge între conduși și aleși, între bogați și săraci. Numai așa se explică replica dură dată de președintele statului ambasadorului SUA, și imediata retractare a celor afirmate la nervi, deși chiar domnia sa afirmase că fenomenul corupției a luat amploare. Un anume gen de prostie fudulă întîlnim la toate nivelurile, fie că numărăm ouăle primului-ministru, fie că asistăm la luări de poziție ale miniștrilor în care principala grijă nu este mersul țării, ci desconsiderarea sau compromiterea politicienilor din opoziție. Mentalități, stimabililor, moștenite de la „socialismul victorios” și de la credința că cei aleși sînt infailibili, iar dreptatea este apanajul lor. Numai al lor!
Din ultimele apariții publice ale domnilor Vasile Dîncu, Cozmin Gușă, Dan Ioan Popescu, Dan Matei Agathon, Ovidiu Mușetescu, Ilie Sîrbu și Octav Cozmîncă rezultă că ei cred sincer că toți cei care le contestă realizările sau au alte păreri decît ale lor sînt niște imbecili. Acești miniștri sînt campioni ai nesincronizării, ai inadecvării, ai suficienței lunatice. Sub aparența lor scorțoasă se ascunde o dezmățată poftă de putere. Acest mod de a fi (la care se adaugă aroganța celui ajuns) rămîne principala boală politică a tranziției, pneumonia ei atipică. Incapacitatea oamenilor de la Putere de a demisiona cînd sînt vehement contestați provine din aceea că ei se cred eterni și nu pot accepta nici în vis că altcineva în afară de ei ar putea ști mai bine ce ar trebui făcut în treburile publice sau chiar ar putea avea dreptate în ceea ce spun. Priviți-l pe Corleone al fotbalului românesc (Dumitru Dragomir) și aveți imaginea perfectă a demenței cu care un parvenit se ține de scaunul abuziv sau întîmplător ocupat. Înfipți în funcțiile publice ca păduchii în pielea capului, nu ne putem deparazita de ei decît cu un flit democratic bine țintit la urna de vot, trimițîndu-i în anonimatul din care s-au ridicat prin îndrăznețe manevre electorale susținute cu bani proveniți, în general, din afaceri dubioase.
Lasă un răspuns