Reforma școlară

Cei „7 ani de-acasă” – doar o amintire?

Noile proiecte de reformă a învățămîntului românesc vizează și cuprinderea în clasa I a preșcolarilor în vîrstă de 6 ani. Dacă înscrierea în ciclul primar la această vîrstă s-ar face, în fiecare unitate școlară, treptat și selectiv, în funcție de însușirile biopsihoafective și volitive, dar, în principal, în funcție de volumul cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor, abilităților, competențelor dobîndite în mod organizat, etapizat și sistematizat în perioada preșcolară, ar fi foarte bine. Dar lucrurile nu se întîmplă chiar așa!

Tendințele de atingere a normelor occidental-europene se extind pe mai multe planuri, ele rămînînd pentru o mare parte a populației, în special a celei rurale, o teorie ce vine în contradicție cu realitatea aflată pe alte coordonate. Miezul problematicii nu este minuțios dezbătut, specialiștii cu experiență nu sînt întrebați și luați în seamă, calculele făcute nu țin cont cu rigurozitate de scopul și finalitățile învățămîntului general-obligatoriu. In satele situate chiar la periferia orașelor, ca și în localități îndepărtate de zona citadină, starea materială, condițiile de trai nu s-au îmbunătățit. Ba, mai mult, în unele cazuri nevoile social-economice, financiare și administrative s-au acutizat.

Se vorbește, în ultimul timp, de evaluarea instituțională și de distribuirea diferențiată a salariilor personalului didactic în concordanță cu rezultatele obținute la clasă. Intrebarea firească pe care ți-o poți pune este aceea dacă e normal ca instituțiile de învățămînt să suporte același grad de comparație avînd în vedere resursele materiale și informaționale de care dispun, standardul de viață al familiilor din care provin copiii și, de ce nu, standardele de viață ale educatorilor.

Cu cîtă responsabilitate au fost elaborate obiectivele? Satisfac ele cerințele școlarității și condiția de educator? Respectă în întregime necesitățile și drepturile copiilor? Au, atît dascălii, cît și fragila lor materie primă – copiii, un climat favorabil stimulării procesului instructiv-educativ? Sînt educatorii motivați pentru a munci cu maxim de randament și eficiență? Iată alte întrebări ale căror răspunsuri vor fi iarăși răstălmăcite prin fraze ticluite astfel încît să apere interese politice ori date prin intremediul unor strategii sau manevre de amînare ori compromis și abatere de la regulă?

Se afirmă că se măresc salariile profesorilor, că au fost introduse mijloace moderne de învățămînt, precum calculatoarele, în școli. Dacă acestea există, de ce nu au fost repartizați specialiști pentru a le utiliza în mod corespunzător, atît pentru uzul la orele de curs, cît și ca bază de date la secretariat? Se tărăgănează, acolo unde treburile ar putea fi rezolvate în timp mai rapid prin procedee mult mai simple.

Sînt nenumărate inadvertențele care, din nefericire, au repercusiuni și impact negativ asupra unor categorii nevinovate – copiii – și asupra unor profesioniști care ori tac pentru că au mai vorbit și au făcut-o în zadar, ori se complac în situații critice pentru că le este teamă sau speră într-o schimbare, fără să realizeze imediat că deja sînt complici falsului și au încălcat principiile pedagogiei.

Consider o eroare condamnabilă primirea în clasa I a copiilor care nu au dezvoltarea psihosomatică necesară, nu au un orizont bogat de cunoaștere. Psihopedagogia ne învață că aproximativ 80 la sută din premisele formării ființei umane au loc pînă la vîrsta de 6 – 7 ani. Andecesorii noștri înțelepți ne-ar apostrofa: „Vă lipsesc cei 7 ani de-acasă”. Desigur, este o referire la o educație precară, la un comportament lipsit de elementarele reguli ale bunei conduite și, mai rar, ale unei pregătiri complexe din etapa pre-primară.

Să lăsăm, așadar, copiilor noștri dreptul la copilărie, la joc și, prin joc, să capete iscusința acțiunilor lor viitoare. (Elena Vânău, educatoare – Grădinița Bijghir-Buhoci)